Incotro ne indreptam?

Niciun comentariu:

Survival of the featest

De ce nu luptam mai mult pentru ceea ce este al nostru, ceea ce vrem sa fie al nostru. Ne repetam toata ziua ce dorim, ii facem si pe ceilalti sa inteleaga asta. Ok? Am inteles? Dar facem ceva in scopul asta? Nu cred ca pur si simplu niste planuri ne vor ajuta sa atingem ceea ce dorim. Trebuie sa dam dovada de mai mult interes si curaj si sa incercam sa ne depasim limitele, sa actionam. Pentru ca daca ne bazam ca ne vom realiza doar cu incredere si fara nici un efort nu cred ca vom ajunge nicaieri.
Sa nu mai renuntam asa usor.. si mai important sa ne dam seama ce dorim cu adevarat. M-am saturat de indiferenta si delasarea care ne caracterizeaza din ce in ce mai mult. E buna si putina indiferenta la nesimtirea, tupeul unora, nu zice nimeni asta..dar deja cand ajungi sa devii indiferent fata de propria persoana si nu tinzi spre mai mult..(nu cred ca mai au rost cuvintele). Cand zic asta ma refer la faptul ca nu mi se pare normal sa nu te gandesti la tine, ce vrei sa faci in viata, cum faci sa indeplinesti spre ce tinzi. Sa astepti de la altii ceea ce ar trebui sa faci tu.
Ar trebui sa dam dovada de mai multa responsabilitate in ceea ce ne priveste. Sa calculam mai mult si sa nu mai actionam asa pripit. Sa nu mai fim asa impulsivi si sa fim mai atenti la ceea ce facem, zicem..daca tot ne laudam ca suntem asa maturi. Conteaza fiecare clipa cum o alcatuim si fiecare vorba cum o rostim.
Sa indraznim mai mult ceea ce din pacate e inteles gresit de cele mai multe ori.
Sa indrazim sa vrem mai mult si mai ales sa facem sa meritam asta.

Exista asa ceva?

Exista asa ceva? Sau este o exagerare? A fost prima intrebare care mi-a venit in minte cand am citit urmatorul articol(http://www.kudika.ro/) Chiar se poate ajunge in astfel de situatii?Si de ce? Exista sau nu... cred ca nu trebuie sa fim ignoranti si sa fim mai atenti la ce se intampla in jurul nostru. Sa nu mai fim atat de constransi de cerintele societatii in care traim. Sa incercam sa ne iubim asa cum suntem. Sa nu ne mai straduim asa mult sa fim pe placul celorlalti. Sa nu mai urmam ceea ce credem ca ar vrea ceilalti sa fim ci ceea ce ni s-a dat sa fim si ceea ce suntem..si pe deasupra sa fim multumiti de asta.

"Jurnal de anorexie"

25 aprilie

"Mi-a zis ca sunt grasa, de parca ar fi el cine stie ce printisor! Macar daca era sa fim de cateva luni impreuna, atunci mai intelegeam. Dar nici atunci. Sau poate ca aveam nevoie de asta. Da, chiar m-am facut cat o vaca. 56 de kile!!!! Nu stiu cum naiba am putut sa ma suport atat. Gata trebuie! De luni, ba nu, de maine. De azi ma apuc. Vreau sa fiu iar anorexica. Ana, my sweet Ana, I’m back! Nu, nu sunt un wannabe. Am fost, pot sa fiu din nou. Nu sunt o distrusa din aia care vrea, dar nu poate. Eu pot, eu am controlul, eu pot sa fac orice. Iar el, el o sa fie alaturi de mine ca sa vada cat de mult sufar. Si voi suferi. Nu mai mananc si punct. O sa cad pe strada si o sa ma ridic. Am mai trecut prin asta. Il urasc ingrozitor pentru asta. Vai, cat va regreta...

Deja mi-e cam foame si ma cam doare capul dar nici ca imi pasa. Ce o sa fac? O sa mor? Nu cred. Asta e. M-am saturat sa fiu asa hidoasa. Gata fac planul. 25 aprilie – 56 kg - bleah. 1 mai – 53 kg – still bleah. 8 mai – 51. 15 mai – 49. 22 mai – 47. 29 mai – 45 – deja ma simt mai bine. 5 iunie – 43.12 iunie – 41. 20 iunie – 40. Nu stiu daca sa ma apuc de 2,4,6,8, pentru ca mi se pare enorm sa mananc chiar si la 4 zile cate 600 sau 800 de calorii sau de ABC. E geniala ideea... Ana Boot Camp. Acolo macar am voie sa mananc maxim 500 de calorii pe zi. Si o data la 10 zile am voie sa tin post negru. Gata ABC! Sper sa ma pot tine de plan. Pe 1 iulie plecam la mare. In niciun caz mai devreme. Desi la mare slabesc, poate mi-ar fi mai usor.

12 mai

Mi-e rusine de mine, ma simt ca naiba. Am reusit sa stau 3 zile intregi fara sa mananc nimic nimic nimic si azi efectiv nu am mai rezistat. M-am dus la supermarket si am dat un milion pe mancare. Imi venea sa mananc de pe raft efectiv. M-am apucat sa mananc pe strada, desi urasc cand ceilalti se uita la mine. Era un drac mai mic decat mine care se uita aiurea la mine. Avea o privire de genul: Uite-o si pe grasa asta ce infuleca! Ma simt ca naiba. Am mancat pana am simtit ca explodez. Am luat o pauza si am continuat. La naiba si nu am putut sa vomit. Nu stiu ce se intampla cu mine. M-am chinut juma de ora, pana cand mi-am umplut degetele de sange si nu am reusit sa dau afara nici macare un sfert din tot ce am bagat in mine. Ma duc pana la farmacie sa imi iau ceva laxativ. O sa stau toata noaptea pe wc. Merit, merit sa sufar!!!!!

29 mai

Of, mi-am facut azi 3 teste de sarcina. Primul negativ, al doilea la fel, al treilea la fel. Eu nu mai inteleg nimic. Au trecut deja 6 zile de cand trebuia sa imi vina. Fetele de pe House of thin au zis ca e de la anorexie. Dar eu nu sunt subnutrita. Inca imi mai atarna suncile ca naiba. Am 46 de kilograme si sunt obeza!!! Ce patetica sunt! Nici macar anorexica nu pot sa fiu ca lumea. Iau doar partile nasoale.

20 iunie

E un idiot! E un idiot! E un idiot! Cica nu mai poate sa suporte sa ma vada cum imi fac singura rau. E alegerea mea! Vreau sa fiu slaba, vreau sa fiu frumoasa, vreau sa fiu iubita, vreau sa am controlul. Duca-se naibii! Nu am nevoie de el! Sunt o proasta. Cand mi-a zis, vroiam sa il omor. Am dat un pumn in perete. M-a durut, dar mi-a placut la nebunie. Am uitat pentru 5 secunde cat sufar. Simt ca innebunesc. Nu mai suport, dar nu, nu, nu mai vreau sa ma ating de lama. Deja Cristina se uita ciudat la cicatricele mele. Trebuie sa gasesc altceva. Si in plus, mama mi-a ascuns lamele. Banuieste ceva, dar nu a indraznit sa ma intrebe direct. Ce naiba sa fac? Oare cu chibrite merge?

30 iulie

Am iesit in oras la un blind date. M-a obligat Cristina sa ies. Nu am mai iesit de cateva saptamani bune. Nu am chef sa ma vada ceilalti cat sunt de grasa si urata!!! 44.3 kg!!! S-a dus planul meu! Nu am mancat 2 zile ca sa arat bine, dar bineinteles ca azi am cedat iar. Am tot amanat momentul vomarii pana cand deja se dusese mancarea. Mama a tot stat cu ochii pe mine si ma punea sa stau cu usa deshisa la baie ca sa vada ce fac. In final am vomat in camera, in punga. Pute ca naiba si nu pot sa arunc pentru ca ea e tot timpul cu ochii pe mine. Am vomat numai chestie din aia amara. Am luat laxative, macar sa nu se depuna tot. Nici nu am ajuns bine la intalnire, ca a inceput stomacul sa vorbeasca. Am stat 15 minute la baie. Cred ca l-am speriat. Si pe drum spre casa, m-am scapat pe mine! Adio a doua intalnire. Sper sa nu ii spuna Cristinei.

25 septembrie

Ieri am iesit din spital. M-au fortat sa mananc, mi-au pus perfuzii. M-am ingrasat 3 kilograme!!!! Trebuie sa ma duc saptamanal sa ma cantareasca. Mi-au zis ca daca nu ma apuc sa mananc din nou, mai am cateva luni de trait. Sunt sigura ca nu e chiar asa. E drept ca m-a cam speriat doctorul si eu l-am speriat pe el. Se pare ca inima mea e dusa naibii si ma trata de parca as fi fost gata oricand sa am un infarct!!! Cica e totul distrus. E drept ca arat din ce in ce mai naspa. Mi-a cazut jumatate din par, imi miroase gura, pielea mea e lasta si galbena. Nu mai pot sa mai scriu, nu mai vreau. Mi-au taiat si netul ca ei cred ca am invatat totul de acolo. Nu mai am energie. Vreau doar sa se termine totul. Ii urasc pe toti si ma urasc pe mine!!! Poate are dreptate medicul, poate scap de tot in cateva luni."

'>http://

">

Pentru inceput...

Oare chiar e asa?Lumea incepe sa se piarda in rutina zilnica. Sunt putini cei care isi mai pun intrebari despre sine la sfarsitul zilei?Care mediteaza asupra lucrurilor intamplate in ziua tocmai incheiata?

Am inceput sa folosim prea des argumente ca "nu am timp", "nici nu stiu cand a trecut ziua , saptamana, luna asta "..Trebuie sa ne trezim la realitate timpul e acelasi, ora are tot 60 de minute, ziua tot 24 de ore......noi suntem cei care trecem printr-o perioada de schimbare, "o perioada fast-food", cum afirma George Ritzer in celebra sa carte "Mcdonaldizarea societatii". Societatea ne determina sa nu stam locului, sa fim mereu grabiti, dar asta nu scuza faptul ca renuntam si la putinul timp destinat "noua". Renuntam la cele cateva "momente cu noi" pentru inca o ora in fata televizorului(exemplul cel mai des intalnit). In ziua de azi, datorita presiunilor de tot felul, activitatiile si relatiile noastre au o alta viteza, ceea ce duce la un grad de superficialitate din partea noastra din ce in ce mai ridicat. Avem din ce in ce mai putine momente cand suntem numai "noi" si "sinele nostru".

Da, e adevarat o sa ziceti toti, dar...lumea pragmatica, unde "Totul trebuie facut azi" si nu e loc de esec..ne determina sa facem asa.

Consider ca ar trebui sa incepem sa incercam sa invatam sa ne autocunoastem. Poate nu ar mai exista atatea discrepante intre ceea ce facem si ceea ce gandim, intre ceea ce ne-am dori sa realizam in viata si ceea ce realizam de fapt... pentru ca nu incercam sa invatam sa ne cunoastem pe noi si s-a acceptam ceea ce suntem ..sa realizam cu adevarat ceea ce vrem.

De cele mai multe ori ne definim prin familia noastra, prin grupul de apartenenta. Dar sa incercam sa ramanem singuri cu noi, sa incercam sa dam totul la o parte sa fim cat mai sinceri cu noi, cu ce mai ramanem? Ce ne mai defineste? Suntem ceea ce credem ca suntem?

Totul este sa ne facem curaj, nu ne ia mult timp si nici nu ne rapeste de la emisiunea preferata. Tot ceea ce trebuie sa facem e sa fim sinceri cu noi......Si sa incepem sa ne punem intrebari..Cum suntem noi cu adevarat? Ce dorinte avem?Sa ne gandim la realizarile noastre si de ce nu la esecuri....Am invatat ceva de pe urma lor? De ce am reactionat asa? De ce nu..