Bucatele de prietenie...

Mi-a placut foarte mult acest filmulet si m-a facut sa imi dau seama ce norocosi suntem, chiar daca de cele mai multe ori nu realizam. Avem mereu impresia ca suntem cei care li se intampla toate si ne intrebam daca avem vreo vina. Sincer?Avem o vina..si aceasta este faptul ca nu stim sa pretuim ceea ce ni se ofera si de asemenea sa oferim si noi. Suntem cateodata asa de egoisti, ca nici noua nu ne vine sa credem cand privim inapoi. Asteptam doar noi de la ce ceilalti si nu facem nimic in sensul asta. Ar trebui sa nu mai fim asa suparati si sa invatam sa iubim lucrurile marunte, cele de fiecare zi si sa ne dam seama de adevarata valoare a lor. Nu trebuie decat sa privim cu alti ochi, tot ceea ce ne inconjoara..prieteni, familie. Sa oferim mai mult, sa invatam sa primim si sa multumim. Sa invatam sa credem in orice lucru marunt chiar daca pare caraghios si sa nu mai asteptam numai momentele "imense" sa ne bucuram. Pentru asta cred ca trebuie doar sa incercam sa privim aceleasi lucruri cu ochi diferiti.Ce ziceti?Incercam?

">

P.S:
Aaaaaa si daca nu v-ati dat seama, multumesc tuturor celor de la
care am avut de invatat...si care au avut si au rabdare cu mine in
continuare. Se stiu ei care sunt... Multumesc:*

Pur si simplu...amintiri

A trecut o saptamana de cand nu am mai scris nimic pe blog. O saptamana plina,o saptamana de munca, scoala si o saptamana in care am stat cu gandul la cele cateva zile de vacanta care au venit cu ocazia Sarbatorilor de Paste. Astfel o sa avem fiecare ocazia sa fim alaturi de cei dragi,sa ne odihnim cat de putin si sa fim mai relaxati spre deosebire de zilele obisnuite.
Ceea ce mi se pare totusi ciudat este ca din ce in ce se duce farmecul acestor sarbatori. Poate din cauza ca am crescut? Nu stiu? dar exista o diferenta imensa...intre starea de acum si cum era acum cativa ani. Mereu imi voi aduce aminte cu drag de clipele petrecute la bunica mea la tara...unde exista un adevarat ritual in ceea ce priveste Saptamana Mare si Pastele. Nu am mai fost de cativa ani acolo, de Paste, si imi doresc sa nu se fi schimbat nimic. Sa aiba si alti copii ocazia de a trai acele clipe. Sa astepte cu nerabdare cozonacul si pasca facuta de bunica, in Joia Mare sa fie prezent la Denii, si de cate ori este citita Evanghelia sa mai faca cate un nod la ata data de bunica de acasa, (cele 12 noduri reprezentand anul care urmeaza si ghinioanele oprite), sa ii se umple inima de bucurie cand in Vinerea Mare se canta la Biserica Prohodul,si normal ca dovada si el de un adevarat talent in ceea ce priveste cantatul. Cand imediat dupa Prohod urmeaza drumul spre cimitir, si desi vrea sa arate celorlati cat de curajos este, ii cam tremura picioarele desi o tine pe sora mai mica de mana.Si mai ales in seara de Inviere cand asteapta sa ia lumina si se strecoara cat mai in fata, sa fie printre primii care primesc..si apoi rezista la toata slujba pana dimineata ca sa se impartaseasca, normal dupa cateva etape din concursurile de "ciocnit oua" in curtea Bisericii.si de ce nu poate si "un pitulus" mic, ca vorba aia noaptea e lunga...

Dap, amintiri frumoase...de care sunt mandra. Pot sa spun ca am avut o copilarie foarte frumoasa si am avut ocazia sa cunosc diferiti oameni si obiceiuri...ceea ce pentru un copil nu cred ca poate fi ceva mai frumos decat sa creasca intr-un mediu linistit unde pret se pune pe legatura dintre rude. De aceea multumesc mult familiei mele pentru cum m-au crescut pe mine si sora mea si ca au incercat mereu sa ne ofere ce este mai bun si mai frumos...
Pentru final o mica poza cu mine si sora mea, pe vremea cand nimic nu conta...

Speranta...

Cateva citate si o imagine, exprima starea mea de azi, cuvintele nu isi ma au rostul...
"Speranţă. Dorinţă şi aşteptare înfăşurate în una." (Ambrose Bierce în Dicţionarul Diavolului)

"Speranţa este ea însăşi un soi de fericire şi, poate, principala fericire pe care această lume o oferă." (Samuel Johnson)

"Speranţa este doar dragoste de viaţă." (Henri-Frederic Amiel)

"Speranţa este bucuria nestatornică născută din ideea unui lucru viitor sau trecut, de realizarea căruia ne îndoim întrucâtva."(Baruch Spinoza în Etica)

"Speranţa este ceea ce ne îndreaptă corabia vieţii către ţărmurile împlinirilor." (Adriana Yamane)

Tristete

"Cand iti vine sa plangi, adu-ti aminte de clipele in care zambeai"

Vis si realitate...

Stim diferenta dintre vis si realitate?Putem face ca visele sa ne devina realitate?Uneori ne visam neputinciosi ,alteori suntem in stare sa atingem cerul...Suntem in masura sa deosebim una de alta, sa observam pragul ce le uneste.........Reusim sa trecem peste toate dilemele de zi cu zi?..Sa ne dam seama de ce suntem in stare si de ce trebuie sa facem ca sa putem si mai mult?Sunt intrebari care mi-au venit acum in gand..si sincer cati dintre noi...nu au visat macar o singura data la ceva care isi doreau mult....dar am facut ceva pentru asta?Sau am renuntat si am zis ca nu este de noi?Ca daca este sa ne fie sortit asa va fi, dar daca nu asta e?Vi se pare cunoscut?Da renuntam prea usor...la visele noastre.
De fapt nu este vorba de vis, e deja vorba despre realitate. Numai ca pentru asta este nevoie de dorinta. Sa visam mai mult! Asta tine de noi, de motivatia noastra.
Ajungem ca superficialitatea sa ne fie trasatura dominanta. Nu ne mai bucuram de lucrurile simple, acum ne bucuram de "perechea noua de pantofi" , care ne am cumparat-o de la Mihai Albu.
Asa ca sa sa incercam mai mult ca visele sa ne devina realitate..Sa nu mai renuntam asa usor.

Compromisuri si daca "da" ...cand?

Cand am citit urmatorul articol ma gandeam de nu avem de cele mai multe ori curajul sa sustinem ceea ce dorim. Daca stim ceea ce dorim cu adevarat sa facem in viata sa luptam pentru asta, nu sa ne lasam influentati de opiniile parintilor, care "stiu ei mai ce este mai bine pentru noi". Nu vreau sa sune urat sau exagerat. E adevarat ca ei sunt cei care ne dau sfaturi si ne sustin, dar consider ca exista momente in care ar trebui sa "ne dea drumul" sa decidem si singuri. Chiar daca exista posibilitatea sa gresim si sa regretam alegerea facuta, dar macar stim ca a fost alegerea noastra. Nu o sa traim cu ideea ca era mai bine daca faceam ca mine, ci vom recunoaste ca nu am avut dreptate si de fapt ceea ce ne doream nu ni se potriveste.
In ceea ce ma priveste am primit mereu sustinere din partea parintilor mei in ceea ce a vrut sa fac. Chiar daca am avut discutii contradictorii asupra liceului, facultatii la care voi merge , i-am facut sa inteleaga ca asta este ceea ce doresc si ceea ce cred ca mi se potriveste.Si din fericire m-au inteles mai usor decat ma asteptam. Si faptul ca m-am angajat spre sfarsitul anului I de facultate nu a fost ceva la care se asteptau. Le-am explicat ca nu cred ca doar ani de facultate ma vor ajuta si ca vreau sa dobandesc si experienta in domeniul in care lucrez..si ca le promit ca ma descurc. Sincer cred ca in ziua de azi numai cu "lectiile" invatate la scoala niciun student nu se poate acomoda in realitate. Se face aproapre un an de cand lucrez si am invatat o groaza de chestii, dar care nu erau chiar cum le citisem eu in manualele de la facultate sau profesorii nostri la cursuri ni le ziceau. Mereu i-am respectat pe cei care ne au zis si ne zic in continuare ca daca nu vom incerca sa facem ceva practic in domeniul in care vrem sa lucram ne vom trezi ca terminam facultatea si nu vom reusi sa ne adaptam. M-a impresionat povestea pe care am postat-o mai jos..si de aceea sper sa fim mai atenti la deciziile pe care le luam si daca chiar dorim ceva cu adevarat sa luptam pentru asta si sa nu renuntam usor, pana la urma depinde de asta viata noastra, idealurile noastre....ceea ce vrem sa fim si ceea ce vom ajunge sa fim. Si ar fi pacat sa ne trezim la 30-40 de ani sau si mai tarziu ca de fapt ceea ce facem de o viata nu este pentru noi si nu ni se potriveste.


"Stiu ca se spune ca in viata trebuie sa faci si compromisuri, sunt de acord cu asta. Insa chiar si aceste compromisuri trebuie sa fie cantarite cu atentie. Daca renunti la ceva pentru moment, stiind ca mai tarziu vei avea mai multe sanse sa obtii ceea ce iti doresti, nici nu stiu daca se poate numi compromis. Si nu gresiti daca renuntati la o parte din ceea ce va doriti, stiind ca daca nu ati face asta nu ati mai obtine nimic. Insa niciodata, niciodata, sa nu renuntati la un vis.

Cand spun vis ma refer la o mare dorinta, la ceva realizabil, prin munca, eforturi sustinute, incredere, optimism. Acesta nu mai este compromis, este renuntare, renuntare la propria persoana. Si in momentul in care ai renuntat la tine nimeni nu te mai poate salva.

Va pot spune asta pentru ca eu am facut aceasta amarnica greseala. Si nici macar nu am avut curajul sa recunosc in fata altor persoane, chiar prieteni apropiati, ca am gresit. I-am lasat sa creada ca pur si simplu m-am schimbat, prioritatile si dorintele mele s-au schimbat. In realitate mi-am schimbat numai masca, sau mai corect mi-am cladit o masca. Mi-a fost teama de compasiunea lor, m-am temut ca ma vor considera o persoana slaba, adica ma vor veadea asa cum sunt.

Nu stiu daca este vorba despre orgoliu sau lipsa curajului, curajul de a infrunta privirile si judecata lor. Constat insa ca este cu adevarat o usurare sa te destainui, mai ales unor persoane care nu ma cunosc si pot sa fie obiective.

Totul a inceput in momentul in care i-am anuntat pe parintii mai ca vreau sa ma inscriu la Academia de Teatru si Film. Imi dorisem dintotdeauna sa devin actrita, in scoala am primit intotdeauna rolurile principale in cadrul programelor artistice desfasurate, simteam ca mi se potriveste si asta imi doream. Ciudat este ca parintii mei nu sunt genul de tirani, dimpotriva, m-au rasfatat si nu am simtit niciodata greutatile vietii. Pana atunci. Probabil ca asta a fost si problema.

"In momentul in care nu am mai avut sustinerea lor, totul s-a prabusit. Nu am stiut cum sa actionez, nu am stiut cum sa ma mentin pe pozitii si sa imi urmez visul. Tatal meu a fost categoric: NU! Nu actrita! Spunea el ca acolo merg numai femeile de moravuri usoare si ca pentru a intra trebuie sa prestezi anumite servicii. Si pentru el era inacceptabil ca fetita lui sa fie intinata, numai gandul asta il ingrozea, desi era evident o logica absurda, mai degraba o lipsa de logica si un amalgam de sentimente negative.
M-am inscris la Facultatea de Drept, asa cum isi dorise tatal meu, el fiind avocat. Am intrat fara probleme, nici nu ma gandisem vreodata ca nu as reusi, asa cum nici tatal meu nu se gandise la asta. Nu l-am dezamagit. In primul an m-am descurcat onorabil. Apoi am inceput sa ma resimt. Studiam mai mult fortat, aproape nimic nu ma mai multumea, simteam ca nu fac nimic pentru mine si fac totul pentru parinti.

Am inceput sa ma comport urat si cu prietenii, am incercat sa le conduc vietile, daca o foarte buna prietena de-a mea se intalnea cu un barbat care nu era pe placul meu o taxam agresiv si dispretuitor, aratandu-i ca daca se intalneste cu barbati de nimic inseamna ca ea este un nimic.

Apoi am vrut sa dovedesc ca eu chiar sunt mai buna decat ei toti si ca pot sa ma descurc si prin forte proprii si m-am angajat. Eram deja in anul trei. Am aplicat pentru un post de assistent-manager si am fost acceptata. Eram prezentabila, isteata, sociabila, exact ce cautau. Directorul firmei este un barbat foarte atragator si foarte casatorit.

Asta insa nu m-a oprit sa incep o relatie cu el, o relatie care constientizam ca nu va duce foarte departe dar speram eu ca imi va aduce unele beneficii. Nici nu imi doream sa divorteze si sa ramana numai al meu, eram multumita si chira satisfacuta ca reusisem fara eforturi sa il cuceresc. Imi placea ca ma rasfata, nu mai trebuia sa ii cer tatalui meu bani ca sa ies in oras sau sa imi cumpar haine, acum cu siguranta imi permiteam haine mult mai scumpe si nu ma mai uitam la pret atunci cand chiar imi placea ceva.

Trebuia numai sa cer, mai ales ca lui ii placea sa ma vada aranjata. Imi platea si abonamentul la salon si am petrecut si o saptamana minunata in Bulgaria, el fiind plecat evident in interes de serviciu, asa cum de multe ori pleca. Am aflat apoi ca pleca intr-adevar de multe ori in astfel de calatorii, dar cu diferite femei.

Desi nu aveam niciun drept, m-am simti tradata, jignita, neindreptatita. Am avut o perioada foarte proasta, de depresie, moment in care am hotarat sa merg la cateva sedinte de terapie. Platite, in mod ironic, tot de el. Totusi am constientizat ceva ce nu as fi reusit de una singura: in mod inconstient preluasem mesajul transmis de tatal meu in momentul in care, pentru prima data, m-a negat.
Am vrut sa devin o femeie de moravuri usoare, exact asa cum crezuse el ca as fi devenit daca m-as fi inscris la Teatru. Cand ma comportam atat de urat cu prietena mea, o judecam de fapt dupa standardele tatalui meu, care considera ca niciun barbat nu este suficient de bun pentru mine, sau ca trebuie neaparat sa fie un barbat realizat, asa cum era cel pe care il alesesem eu. Inconstient am vrut sa ma razbun pe tatal meu, dar m-am razbunat de fapt pe mine, pe lasitatea mea.

Daca atunci cand am avut ocazia inceputului mi-as fi sustinut visul, probabil ca nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat. Parintii mei ar fi acceptat intr-un final, doar sunt singurul lor copil, dar din moment ce eu am cedat fara ca macar sa imi exprim cu tarie dorinta, ei au crezut ca am inteles si eu ca este mai bine asa, cand de fapt eu intelesesem numai ca ei isi doresc ceva, eu altceva, si am mers pe calea lor, facandu-i pe ei responsabili de esecul meu. Am inteles ca numai atunci cand sunt multumita eu insami de ceea ce fac, pot sa ii multumesc si pe altii. Atata timp cat eu traiesc intr-un conflict cu propria persoana, pot numai sa dezamagesc.

Adevarul este ca tatal meu ma facuse sa ma tem ca nu as fi reusit pe calea mea si mi s-a parut mai usor sa merg intr-o directie in care stiam ca am sprijinul lor total. Am fost incredibil de lasa, nu m-as fi crezut capabila de o asemenea lasitate, mai ales ca toti cei care ma cunoc ma considera o persoana foarte puternica. Se pare ca uneori puterea nu este la cei care o afiseaza ci la cei care pot sa nu o afiseze ostentativ atunci cand chiar o detin.

Poate ca nu am reusit foarte bine sa ma explic, nici nu am deslusit inca ce am de facut in continuare, dar impreuna cu terapeutul meu am hotarat sa le scriu parintilor mei tot ceea ce simt nevoia sa le spun. Asta pentru ca nu cred ca voi putea vreodata sa le spun direct. Pana la urma nu este rusinos sa ma bazez pe oamenii care m-au nascut si ma iubesc si cu atat mai mult nu este rusinos sa fiu sincera cu ei. Consider ca merita macar atat si sunt convinsa ca ma vor ierta, probabil ca lor le va fi poate chiar mai usor decat imi va fi mie sa ma iert."

Frumusetea de a fi tu!!

Dupa cum afirma Roosvelt Eleanor "Nimeni nu te poate face sa te simti inferioara fara voia ta". De noi depinde sa depasim lupta din ziua de astazi cu imaginea omniprezenta in media, a femeii perfecte. Parerea despre propria persoana si propriul corp ni se citeste in ochi. Trebuie sa nu cadem in capcana obsesiei propriei imperfectiuni.
Superficialitatea este, cred, cea mai comuna forma de prejudecata si ne afecteaza astazi mai mult ca oricand. Deci, ce inseamna frumusetea pentru noi?
Cred ca oricare dintre noi are momente bune si rele, ne uitam in oglinda si parca suntem mai "frumosi" mai atragatori decat niciodata...sau momente cand ne vine sa "spargem" oglinda. Totul tine de noi, de starea noastra, de cum ne simtim noi cu noi in acele momente. E firesc sa avem si momente bune cand suntem multumiti de noi si momente cand am vrea sa schimbam tot. De aici, poate si vorba ca frumusetea vine din noi. Din ideea noastra despre frumusete. Cum percepem noi aceasta ca fiind. Greseala noastra este aceea de a incadra frumusetea in norme, dimensiuni. Nu trebuie sa tindem sa devenim altii. Sa nu mai fim in permanenta competitie cu noi si mereu nemultumitii de infatisarea care ne-a fost daruita. Keira Knightley afirma "Imperfectiunile fac oamenii perfecti. Nu cred ca fetele cu trasaturi perfecte sunt interesante."
Sa ne bucuram de noi si de cei care ne inconjoara si sa fim fericiti pentru ca fara fericire nu se poate vorbi de frumusete. Aceste doua concepte sunt inseparabile.Un om fericit este un om frumos. O persoana indragostita este o persoana frumoasa. Un om puternic este un om frumos. A fi puternic inseamna : (cuvintele nu isi au rostul urmariti urmatorul videoclip).

">

"Iubitele vantului"

Chiar traim intr-o lume plina de nepasare, de tradare, de minciuna. Oamenii adevarati, sinceri, responsabili, cei care pun pret pe valorile morale, cei care cauta si pretuiesc dragostea adevarata sunt pe cale de disparitie?
Adica chiar sa acceptam faptul ca nu mai exista Fat-Frumos si Ileana Cosanzeaza? Nu mai exista povestile cu printese salvate de printi?
Urmatorul articol, scris de Gabriela Hrebenciuc mi s-a parut cu adevarat special:

"Iubitele vântului

Primăvara din cer şi din oameni s-a rătacit prin zăpezi şi vânturi, lăsând uşa anotimpului deschisă, doar spre frig şi cenuşiu.
Când e frig, singuratatea e mai grea. Fulgii lovesc pervazul ferestrei şi al inimii, strivind, fără milă sau regrete, fiecare clipă in care lacrima tăcerii aşteaptă mângâierea unui cuvânt sau a unei inimi. Nimic din noi nu infloreşte când zăpezi de gânduri şi nelinişti ne aruncă prizonieri in cătuşele singurătăţii. Cu siguranţă există şi o cheie, dar de cele mai multe ori, e aruncată intr-un ocean de aşteptare şi dor. Alteori visăm, ani şi ani, să vina un salvator care să ne scape din ghearele însingurării. Dar zburătorul întârzie... Doamne, de ce îngădui să fim atât de orbi, încât să nu vedem că de cele mai multe ori, cheia e chiar în mâinile noastre, în inima noastră, în mintea noastră, în sufletul nostru? De ce ne e teamă de zborul libertăţii de a alerga spre o altă inimă, de zborul iubirii? Trăim în trecut, călcând mereu pe urmele zilelor când eram sau nu pereche. Cautam răspunsuri şi rezolvări doar pentru ieri.
Ne topim timpul şi bucuria în focul neputinţei de a schimba acum ce a fost atunci. Ramânem veşnici prizonieri între "ieri" şi "astăzi".
Dar mâine? In fiecare seară păşim prin somn spre "mâine". Chiar şi pentru noi, cei singuri, vine, necondiţionat, "mâine".
Un "mâine" care doare şi sperie. Un "mâine" ursuz şi tot mai obosit de aşteptare... Da, exista şi o primăvară a femeilor singure... O primăvară a femeilor care nu au câştigat o inimă de barbat... Femei frumoase, femei împlinite profesional, femei energice dar şi sensibile, femei care cresc singure copii... femei singure...
Şi, aparent, inexplicabil pentru toti, cum o astfel de femeie este totusi singură... Dar de cele mai multe ori, explicatia e dureros de simplă: sunt singure, fiindca multe dintre aceste femei, învingătoare în diverse domenii, nu reuşesc să rămână şi căştigătoarele unei inimi de bărbat. Şi cine ar putea spune dacă vina este feminină sau masculină?
Unor femei li se reproşează că sunt imposibile, pretenţioase, distante, că nu se poate apropia nimeni de ele.
Eu aş zice dimpotrivă. Sunt femei de care oricine se poate apropia. Sunt extrem de sociabile şi de prietenoase.
Chiar extrem. Problema e însă alta. Sunt femei cumplit de incomode, spun întotdeauna ce gândesc şi nu neaparat în cuvinte (le ajută foarte mult ochii şi atitudinea), trăiesc într-un ritm foarte susţinut şi mai întotdeauna reuşesc să îi sperie pe oameni, cu intensitatea trăirilor lor. Sunt femei pe care orice bucurie le face să explodeze, dar şi orice tristeţe le dezintegrează. Şi au nevoie de un real sprijin afectiv. De un umăr întotdeauna aproape, atunci când privirea e umbrită de lacrimi. Dar, de obicei, primesc doar motivaţii: "Mi-e teamă să mă apropii de tine. Mi-e teamă să nu-şi înşel aşteptările. Nu pot sa cred că există cineva atît de sensibil şi de romantic şi mi-e frică să nu te rănesc, să nu fiu doar o nouă decepţie pentru tine. Nu pot ţine ritmul cu tine". Şi într-un ocean de fricoşi sau indiferenţi, astfel de femei ce ar trebui sa facă? De mii de ani, femeile aşteaptă bărbatul care să le schimbe viaţa.
Dar, alunecând prin timp, nici bărbaţii nu mai sunt ceea ce legendele ne fac să visăm. Acum şi barbatii aşteaptă doar oferte. Sunt tot mai puţini luptători. Ingrijorător de des, bărbaţii acestui timp preferă să ofere doar bani sau sex.
In cazuri mai speciale, le oferă pe ambele, la pachet. Dar, in general, oferta în surplus a uneia dintre aceste componente încearca de fapt să suplinească deficitul celeilalte. Şi sunt femei care au mari probleme la ambele capitole. Dacă cineva le oferă bani, cadouri etc., sufletul lor se simte ca o marfă expusă pe taraba vieţii, aşteptând lipirea etichetei cu preţul. In faţa unei oferte sau chemări sexuale, trupul lor ţipă disperat de spaima de a nu deveni doar un obiect al unei plăceri de o clipă. Fără afecţiune şi ocrotire emoţională, e ca şi cum le-ar înscrie intr-un bordel. Sunt femei care n-au cerut şi n-au acceptat niciodată nimic material de la bărbaţii lumii. Dimpotrivă. Au dăruit ele orice, oricui, oricând au simţit că cineva are nevoie de un sprijin material, cu mare grijă să nu răneasca. Dar marele lor defect in ochii tuturor bărbatilor este ca cer mult, foarte mult, enorm de mult (imposibilul spune partea adversă), afectiv, emoţional, sentimental. Şi nu din egoism. Nu cer niciodată mai mult decât pot ele dărui. Cer într-adevar mult, dar ştiu să şi ofere foarte, foarte mult. Sunt femei care cer tandreţe. Cer grijă sufletească. Cer timp. Timp petrecut cu ele. Cu sufletul lor. Timp in care un bărbat să le ţină de mână, să vorbeasca cu ele, să le alinte cu privirea, cu inima. Sunt femei care vibrează doar la atingeri sufleteşti. Şi nu e o glumă. Asa sunt ele construite. Simt fiecare adiere ca pe o mângâiere, până dincolo de suflet. Şi acum, in prag de primăvară, îi intreb pe domnii, componenţi ai taberei adverse, ce bărbat al acestor vremuri, in care toţi vor sa fie "frumoşi, deştepţi, cu bani şi cu "x" amante, cât mai tinere şi cât mai frumoase", are timp pentru "absurdele" necesităţi emoţionale şi afective ale unor astfel de femei. Aş vrea să cunosc şi eu unul... Sunt femei pe care nu le interesează în mod special ce face un bărbat cu trupul lui.
Chiar sunt confidente perfecte pentru tot felul de aventuri masculine. Dar trebuie să spună ei singuri despre ce e vorba, să nu afle ele de la alţii, fiindcă, fără să vrea neapărat, astfel de femei află întotdeauna. In schimb, aceste femeii sunt foarte posesive afectiv, emoţional, sufleteşte. Dacă cineva le-a înşelat, s-a sfârşit. Fără cale de intoarcere. Gelozia afectivă se manifestă uneori foarte simplu şi elegant: prin plecări. Astfel de femei pleacă. De multe ori, chiar renunţă să mai viseze sau să mai aştepte iubirea.
Li se pare suficient că unui bărbat, oricare ar fi el, măcar să-i pese de ce se întâmplă cu ele. Acest "să-i pese" însemnând doar un gest, un telefon, o privire, un semn din care ele să înţeleagă, dar mai ales să simtă, ca măcar o secundă dintr-o lună, bărbatul acela s-a gândit pur şi simplu la ele.
Fără să vrea nimic pentru ele sau pentru el. Dar nici asta nu se prea întâmplă. Astfel de femei sunt cautate de bărbaţii care au nevoie de bani, de cunoştinţe, cărora să li se rezolve probleme, de mâncare, de tigări, de mers la cumpărat haine, de împăcat cu soţia, iubita, de păstrat confidenţialitatea amantei, de medicamente, de dus la doctor, de tratat urmările beţiilor, de îngrijit morminte, de introdus acţiuni de divorţ, de plătit facturi, de organizat zile aniversare... şi lista e incredibil de lungă şi diversă.
Şi din când in când, mai primesc şi câte o cerere in căsătorie, care le uimeşte de fiecare dată cu egoismul care răzbate din ea. Trăim un timp în care bărbaţii sunt foarte grăbiţi şi foarte ocupaţi.
Au afaceri, au prieteni, au probleme, au amante, au familii, au maşini, au... au... au... In schimb nu au timp şi au din ce in ce mai putin suflet de dăruit. Poate e absurd să generalizez, dar am întâlnit foarte multe femei care suferă din cauza indiferenţei şi graba bărbaţilor... Marea problemă nu e ce se întâmplă în dormitor, între un bărbat şi o femeie.
Marea mea problemă e dincolo de dormitor. A doua zi, a treia zi. Ce rămâne, dacă rămâne ceva din vibraţia sufletului care a muşcat plăcerea cărnii.
De obicei e doar... tăcere şi indiferenţă. Până la o noua vibraţie sexuală... Nu cred ca performanţele sexuale sunt condiţia esenţială a unei relaţii între un bărbat şi o femeie. Nici expresia unei iubiri.
Binele acela trupesc poate fi un aspect necesar, dar cred că pentru o femeie, condiţia absolut obligatorie e să îi fie bine sufleteşte. Să-i fie cald în inimă şi în priviri. Şi nu doar atunci, o clipă, ci mai ales a doua zi, a treia zi...
Dar bărbaţii nu au timp sau nu au chef decât de legături trecătoare şi foarte multe femei trebuie să se închidă mereu... în gustul ucigător al gândului de a fi fost doar un trup râvnit. Sau să plece... Unde? Spre cine? Spre o nouă singurătate? Câti din barbatii acestui timp s-au gândit să afle câte ceva despre iubitele lor, punându-le întrebări de genul:

-când ai cântat ultima dată... când ai plâns ultima dată...
-când ai fost ultima dată egoista şi ţi-a prins bine...
-când ai dansat ultima dată...
-când te-ai uitat pe furiş la un bărbat ultima dată...
-când ai fost la mare ultima dată...
-când ai spus ceva urât ultima dată...
-când te-ai tocmit ultima dată...
-când ai fost cinica ultima dată...
-când ţi-ai reprimat un vis ultima dată...
-când nu ai mai tinut cont de nimic ultima dată...
-când ai probat o rochie mai veche ultima dată...
şi chiar să şi aştepte răspunsuri. Şi să simtă că aerul dintre ei e prea rarefiat...

Sunt femei care nu pot rămâne lângă un bărbat, dacă nu le e bine sufleteşte. Indiferent de ce alte avantaje ar putea beneficia.
Ele sunt nevoite să rămână... iubitele vântului. Şi e chiar vântul (nu e domnul Vîntu, cum s-ar putea inţelege). Şi chiar dacă e "rece", am cunoscut femei care preferă răceala vântului, decât zăpada unei inimi de bărbat. Şi dăruindu-şi trupul vântului şi sufletul tăcerii, pot din nou să viseze, să cânte, să danseze în braţe de frunze şi iarbă. Astfel ele devin femei-prieten. Şi tot ele susţin cu tarie că intre rolul de femeie şi cel de femeie-prieten e întotdeauna de preferat al doilea. Vine o vârstă când femeile nu mai aşteaptă prinţi călare pe cai albi... Aşteaptă un bărbat obişnuit, după care nu toate femeile întorc capul... poate ceva mai mult sentimental... un om impresionat de descoperirile sufletului, un om care se miră cu sinceritate de vibraţiile unei iubiri târzii, un om care crede că primeşte daruri preţioase, ascunse intr-o privire sau intr-un zâmbet, un om "agresiv de sincer", un om care ştie să aprecieze emoţia şi simplele bucurii ale unei zile, un bărbat pornit cu sufletul pe urmele unei femei, un bărbat care vrea să vorbească cu o femeie, un bărbat care şi-ar dori un răspuns la zâmbetul tandru şi protector trimis unei femei...
Primăvara femeilor singure... s-o aşteptăm iarăşi, iubind... visând şi... sperând.
Poate, cine ştie... "

Gabriela Hrebenciuc (http://www.iubitavantului.com/)

Orgoliu sau Fericire?

Am ajuns la concluzia ca tot ceea ce facem, facem din orgoliu. Poate din orgoliul de a fi fericiti?Poate pur si simplu ca asa ne am invatat? Ne e greu sa acceptam uneori ca am gresit si cu atat mai mult sa recunoastem. Exista atatea situatii in care am ajuns sa actionam intr-un anumit fel numai pentru simplul fapt ca "asa vrem noi", nu ca asa ar trebui. Renuntam cu greu chiar daca riscam sa pierdem ceea ce pretuim mai mult. Nu zic sa nu avem puncte de vedere sau sa nu ne sustinem propriile conceptii ci doar sa stim cand trebuie sa facem asta. Si nu cand ni se tresare noua ca este verde si nu rosie, cand de fapt poate fi si rosie si verde. Trebuie sa invatam sa ii ascultam si pe ceilalti. Sa ne analizam mai mult pe noi si ceea ce afirmam. Nu are rost sa ajungem sa regretam...doar din orgoliu.


Iurie Colesnic - "Reteta Fericirii" -

"Ce cautã omul când vine pe pãmânt? Care este sensul existentei lui? Doar el nu vine pur si simplu sã creascã, sã mãnânce, sã bea si sã se reproducã. El are o altã misiune.
Vã amintiti, Adam si Eva, grãdina Edenului construitã de Dumnezeu special pentru ei. Paradisul ideal. Ei nici nu-aveau idee cã nu au haine. Din simplul motiv cã nu stiau ce este binele si ce este rãul.
Din momentul când au gustat din mãr, din pomul în care era sensul vietii, au pãtruns în taina binelui si rãului. Pentru cã au nesocotit vointa Domnului au fost alungati pe pãmânt.
Ce sã caute pe pãmânt? Sã caute ceea ce au pierdut. Grãdina Edenului, Paradisul. Fericirea Absolutã.
Cine ne mânã pe noi prin aceastã viatã? Acelasi gând ascuns pe care l-au avut strãmosii nostri, Adam si Eva, gândul de a fi fericiti.
Acest gând îl are cersetorul care, vãzând cum zboarã moneda în cutiuta lui, are deja o sclipire de fericire, acolo în interior. Acelasi gând ascuns lumineazã tainic pe academicianul care, ajuns pe culmile recunoasterii publice, mai face un pas în carierã, mai ia un post, adicã îsi satisface un orgoliu. Înseamnã cã la baza fericirii noastre, una dintre cãrãmizi este orgoliul.
Noi, ca si strãmosii nostri Adam si Eva, nu vrem sã gustãm din mãr si sã alegem dintre bine si rãu, pur si simplu dintre bine si rãu. Fericirea noastrã este legatã de necesitatea satisfacerii unui orgoliu.
De plãcerea cã noi, un pic, ne-am schimbat imaginea în ochii celora care ne înconjoarã. Nu importã prin ce. Cã am fãcut o afacere reusitã, cã am lovit un om mai slab ca noi, cã l-am amãgit pe unul mai naiv ca noi. Noi din tot ne clãdim orgoliul, iar din orgoliu clãdim fericirea.
De aici si marea noastrã insatisfactie de existentã.
Noi niciodatã n-am fost fericiti, pentru cã ne-am construit fericirea nu din cãutarea unui ideal, nu din atingerea unor vise, nu din realizarea unor planuri mãrete.
Noi ne-am construit fericirea din satisfactia orgoliului nostru. De aceea am rãmas mãrunti, exact cât orgoliul nostru. Am rãmas niste pigmei care ne foim de colo-colo, ne împiedicãm unul de altul, ne îmbrâncim unul pe altul si avem i tupeul cã iatã iatã, peste o clipã, vom fi fericiti. Niciodatã.
Fericirea noastrã trabuie s-o cãutãm în cu totul altã parte. De fapt, fericirea nici nu coboarã în sufletul pigmeu, ea este o zeitã într-atât de nobilã, încât nici privirea nu si-o pleacã peste oamenii mãrunti. Ceea ce noi numim fericire, este de fapt o materie brutã, o materie primã, asa, un fel de fãinã, din care cineva poate face o pascã pentru sfintele Pasti, un cozonac extraordinar sau o plãcintã pe tigaie.
Mã gândesc la mine. Oare într-adevãr eu caut fericirea acolo unde ea nu se aflã? Poate chiar în momentul acesta, când dictez aceste rânduri, eu sunt fericit, eu trãiesc în armonie sufletului meu, eu dictez ceea ce gândesc, visez nestingherit la ceea ce eu vreau sã visez si aspir spre un ideal.
Bine, dar dincolo de asta nu cumva stã pitit orgoliul meu? Nu cumva el mã îndeamnã? Nu el zice: gândeste-te la fericire. Scrie despre fericire, nu ca sã fii mai fericit, dar poate faci un pas înainte, spre niste scopuri ascunse, pe care nu vrei sã le declari, poate râvnesti niste glorii pe care nu vrei sã le faci publice, dar care mocnesc în tine si te fac nefericit.
Mã gândesc, poate viata asta am trãit-o nu asa cum ar fi trebuit s-o trãiesc. Poate fericirea mea era în altã parte? Poate eram fericit dacã asi fi rãmas un învãtãtor de tarã, cu o gospodãrie pârpãlitã, cu o casã veche, cu prispã latã pe care sã dorm noptile de varã, sã vãd cerul înstelat si sã urmãresc miscarea astrilor în univers. Si sã nu mã intereseze nimic. Nici locul meu în ochii sãtenilor, nici casa mea, nici satul meu. Sã exist eu si universul.
Ce-i asta? Un ideal. De parcã eu, trãind acolo pe prispã, nu tot as fi fostmâncat de orgoliu. De ce curtea mea e micã? De ce casa mea e veche? De ce nu eu sunt directorul scolii? De ce copii mei sunt smoliti si nu bãlai? Si tot asa înainte.
Stiti care este reteta fericirii?
De fiecare datã sã te întorci cu gândul la cei doi strãmosi ai nostri, Adam si Eva. La istoria lor.
Sã ai curajul sã alegi între bine si rãu. Nu în numele satisfacerii orgoliului, care este nesãtios, ci în numele atingerii visului ascuns, realizãrii tale ca personalitate. Sã te întrebi: ce mã încurcã ca mâine sã fiu un pic mai bun decât azi, ce mã încurcã ca mâine sã fac mai mult bine decât azi? Si nu în plan global, nu participând la rãzboaie si la proiecte astrale, ci princontactul direct cu cei din preajmã.
Sã încerc sã-i molipsesc si pe ei de ceva mai multã bunãtate, de ceva mai mult idealism si poate cã într-o zi zeita fericirii se va uita la noi cu alti ochi".
(http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=3670)
">

"Nu cara niciodata mai mult de o singura grija cu tine. Unii oamenii poarta cu ei trei feluri de griji sau de necazuri - toate cele pe care le au avut, toate cele pe care la au acum, si toate pe care le asteapta sa vina peste ei." Edward Everett Hale

"Cand o usa a fericirii se inchide, o alta se deschide; dar deseori ne uitam atat de mult la usa inchisa ca nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi." Helen Keller

Sinceritate

Va zice ceva aceasta imagine?Sincer, care dintre noi nu ne regasim in ea?O sa zicem ca nu ca noi suntem cei mai sinceri, ca ne cunoastem cu adevarat. Eu zic ca ar trebui sa recunoastem insa ca exista momente cand nici nu ne vine sa credem ca noi am fost "aceia", si ca "noi" am fost in stare de acele lucruri....Sa incercam sa ne cunoastem cu adevarat....