In ceea ce ma priveste am primit mereu sustinere din partea parintilor mei in ceea ce a vrut sa fac. Chiar daca am avut discutii contradictorii asupra liceului, facultatii la care voi merge , i-am facut sa inteleaga ca asta este ceea ce doresc si ceea ce cred ca mi se potriveste.Si din fericire m-au inteles mai usor decat ma asteptam. Si faptul ca m-am angajat spre sfarsitul anului I de facultate nu a fost ceva la care se asteptau. Le-am explicat ca nu cred ca doar ani de facultate ma vor ajuta si ca vreau sa dobandesc si experienta in domeniul in care lucrez..si ca le promit ca ma descurc. Sincer cred ca in ziua de azi numai cu "lectiile" invatate la scoala niciun student nu se poate acomoda in realitate. Se face aproapre un an de cand lucrez si am invatat o groaza de chestii, dar care nu erau chiar cum le citisem eu in manualele de la facultate sau profesorii nostri la cursuri ni le ziceau. Mereu i-am respectat pe cei care ne au zis si ne zic in continuare ca daca nu vom incerca sa facem ceva practic in domeniul in care vrem sa lucram ne vom trezi ca terminam facultatea si nu vom reusi sa ne adaptam. M-a impresionat povestea pe care am postat-o mai jos..si de aceea sper sa fim mai atenti la deciziile pe care le luam si daca chiar dorim ceva cu adevarat sa luptam pentru asta si sa nu renuntam usor, pana la urma depinde de asta viata noastra, idealurile noastre....ceea ce vrem sa fim si ceea ce vom ajunge sa fim. Si ar fi pacat sa ne trezim la 30-40 de ani sau si mai tarziu ca de fapt ceea ce facem de o viata nu este pentru noi si nu ni se potriveste.
"Stiu ca se spune ca in viata trebuie sa faci si compromisuri, sunt de acord cu asta. Insa chiar si aceste compromisuri trebuie sa fie cantarite cu atentie. Daca renunti la ceva pentru moment, stiind ca mai tarziu vei avea mai multe sanse sa obtii ceea ce iti doresti, nici nu stiu daca se poate numi compromis. Si nu gresiti daca renuntati la o parte din ceea ce va doriti, stiind ca daca nu ati face asta nu ati mai obtine nimic. Insa niciodata, niciodata, sa nu renuntati la un vis.
Cand spun vis ma refer la o mare dorinta, la ceva realizabil, prin munca, eforturi sustinute, incredere, optimism. Acesta nu mai este compromis, este renuntare, renuntare la propria persoana. Si in momentul in care ai renuntat la tine nimeni nu te mai poate salva.
Va pot spune asta pentru ca eu am facut aceasta amarnica greseala. Si nici macar nu am avut curajul sa recunosc in fata altor persoane, chiar prieteni apropiati, ca am gresit. I-am lasat sa creada ca pur si simplu m-am schimbat, prioritatile si dorintele mele s-au schimbat. In realitate mi-am schimbat numai masca, sau mai corect mi-am cladit o masca. Mi-a fost teama de compasiunea lor, m-am temut ca ma vor considera o persoana slaba, adica ma vor veadea asa cum sunt.
Nu stiu daca este vorba despre orgoliu sau lipsa curajului, curajul de a infrunta privirile si judecata lor. Constat insa ca este cu adevarat o usurare sa te destainui, mai ales unor persoane care nu ma cunosc si pot sa fie obiective.
Totul a inceput in momentul in care i-am anuntat pe parintii mai ca vreau sa ma inscriu la Academia de Teatru si Film. Imi dorisem dintotdeauna sa devin actrita, in scoala am primit intotdeauna rolurile principale in cadrul programelor artistice desfasurate, simteam ca mi se potriveste si asta imi doream. Ciudat este ca parintii mei nu sunt genul de tirani, dimpotriva, m-au rasfatat si nu am simtit niciodata greutatile vietii. Pana atunci. Probabil ca asta a fost si problema.
"In momentul in care nu am mai avut sustinerea lor, totul s-a prabusit. Nu am stiut cum sa actionez, nu am stiut cum sa ma mentin pe pozitii si sa imi urmez visul. Tatal meu a fost categoric: NU! Nu actrita! Spunea el ca acolo merg numai femeile de moravuri usoare si ca pentru a intra trebuie sa prestezi anumite servicii. Si pentru el era inacceptabil ca fetita lui sa fie intinata, numai gandul asta il ingrozea, desi era evident o logica absurda, mai degraba o lipsa de logica si un amalgam de sentimente negative.
M-am inscris la Facultatea de Drept, asa cum isi dorise tatal meu, el fiind avocat. Am intrat fara probleme, nici nu ma gandisem vreodata ca nu as reusi, asa cum nici tatal meu nu se gandise la asta. Nu l-am dezamagit. In primul an m-am descurcat onorabil. Apoi am inceput sa ma resimt. Studiam mai mult fortat, aproape nimic nu ma mai multumea, simteam ca nu fac nimic pentru mine si fac totul pentru parinti.
Am inceput sa ma comport urat si cu prietenii, am incercat sa le conduc vietile, daca o foarte buna prietena de-a mea se intalnea cu un barbat care nu era pe placul meu o taxam agresiv si dispretuitor, aratandu-i ca daca se intalneste cu barbati de nimic inseamna ca ea este un nimic.
Apoi am vrut sa dovedesc ca eu chiar sunt mai buna decat ei toti si ca pot sa ma descurc si prin forte proprii si m-am angajat. Eram deja in anul trei. Am aplicat pentru un post de assistent-manager si am fost acceptata. Eram prezentabila, isteata, sociabila, exact ce cautau. Directorul firmei este un barbat foarte atragator si foarte casatorit.
Asta insa nu m-a oprit sa incep o relatie cu el, o relatie care constientizam ca nu va duce foarte departe dar speram eu ca imi va aduce unele beneficii. Nici nu imi doream sa divorteze si sa ramana numai al meu, eram multumita si chira satisfacuta ca reusisem fara eforturi sa il cuceresc. Imi placea ca ma rasfata, nu mai trebuia sa ii cer tatalui meu bani ca sa ies in oras sau sa imi cumpar haine, acum cu siguranta imi permiteam haine mult mai scumpe si nu ma mai uitam la pret atunci cand chiar imi placea ceva.
Trebuia numai sa cer, mai ales ca lui ii placea sa ma vada aranjata. Imi platea si abonamentul la salon si am petrecut si o saptamana minunata in Bulgaria, el fiind plecat evident in interes de serviciu, asa cum de multe ori pleca. Am aflat apoi ca pleca intr-adevar de multe ori in astfel de calatorii, dar cu diferite femei.
Desi nu aveam niciun drept, m-am simti tradata, jignita, neindreptatita. Am avut o perioada foarte proasta, de depresie, moment in care am hotarat sa merg la cateva sedinte de terapie. Platite, in mod ironic, tot de el. Totusi am constientizat ceva ce nu as fi reusit de una singura: in mod inconstient preluasem mesajul transmis de tatal meu in momentul in care, pentru prima data, m-a negat.
Am vrut sa devin o femeie de moravuri usoare, exact asa cum crezuse el ca as fi devenit daca m-as fi inscris la Teatru. Cand ma comportam atat de urat cu prietena mea, o judecam de fapt dupa standardele tatalui meu, care considera ca niciun barbat nu este suficient de bun pentru mine, sau ca trebuie neaparat sa fie un barbat realizat, asa cum era cel pe care il alesesem eu. Inconstient am vrut sa ma razbun pe tatal meu, dar m-am razbunat de fapt pe mine, pe lasitatea mea.
Daca atunci cand am avut ocazia inceputului mi-as fi sustinut visul, probabil ca nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat. Parintii mei ar fi acceptat intr-un final, doar sunt singurul lor copil, dar din moment ce eu am cedat fara ca macar sa imi exprim cu tarie dorinta, ei au crezut ca am inteles si eu ca este mai bine asa, cand de fapt eu intelesesem numai ca ei isi doresc ceva, eu altceva, si am mers pe calea lor, facandu-i pe ei responsabili de esecul meu. Am inteles ca numai atunci cand sunt multumita eu insami de ceea ce fac, pot sa ii multumesc si pe altii. Atata timp cat eu traiesc intr-un conflict cu propria persoana, pot numai sa dezamagesc.
Adevarul este ca tatal meu ma facuse sa ma tem ca nu as fi reusit pe calea mea si mi s-a parut mai usor sa merg intr-o directie in care stiam ca am sprijinul lor total. Am fost incredibil de lasa, nu m-as fi crezut capabila de o asemenea lasitate, mai ales ca toti cei care ma cunoc ma considera o persoana foarte puternica. Se pare ca uneori puterea nu este la cei care o afiseaza ci la cei care pot sa nu o afiseze ostentativ atunci cand chiar o detin.
Poate ca nu am reusit foarte bine sa ma explic, nici nu am deslusit inca ce am de facut in continuare, dar impreuna cu terapeutul meu am hotarat sa le scriu parintilor mei tot ceea ce simt nevoia sa le spun. Asta pentru ca nu cred ca voi putea vreodata sa le spun direct. Pana la urma nu este rusinos sa ma bazez pe oamenii care m-au nascut si ma iubesc si cu atat mai mult nu este rusinos sa fiu sincera cu ei. Consider ca merita macar atat si sunt convinsa ca ma vor ierta, probabil ca lor le va fi poate chiar mai usor decat imi va fi mie sa ma iert."
2 comentarii:
E foarte adevarat ca daca nu ne asumam riscuri si luptam pentru ceea ce vrem nu avem cum sa ne simtim indepliniti.
Nu stiu ce sa zic, de cat ca este un subiect foarte controversat...pana la urma asta nu tine de curaj?
Trimiteți un comentariu