Trec pe "pilot automat"?

Imi vine din ce in ce mai mult in ultimul timp sa renunt la tot... si de tot.Imi pun aceeasi intrebare de o vreme incoace "de ce sa lupt daca pe ceilalti nu ii intereseaza?De ce sa ma implic daca numai eu o fac? Ce rost are sa fiu corecta daca toti ceilalti sunt nesimtiti? De ce sa ma bazez pe bunul simt al oamenilor cand s-a uitat ce inseamna asta? Incep sa fiu dezamagita..Nu vreau sa fiu dezamagita de tot...Vreau sa zic STOP!!!
Ce rost are sa te intereseze sa fie bine cand de fapt pici de prost?Din ce in ce mai mult ajungem la concluzia ca mai bine stam deoparte si sa nu ne bagam. Chiar nu vreau sa devin asa, nu vreau sa devin nesimtita si nepasatoare...Mi-am pus in gand e atatea ori sa nu mai fiu atat de saritoare si sa zic orice cred..dar nu pot. Asa am fost crescuta sa zic ce cred si cum cred. Sa am curajul sa imi sustin parerea chiar daca asta inseamna sa imi pun lumea in cap. Din pacate de cele mai multe ori nu toata lumea poate vedea acest fapt ca un lucru bun. Poate din cauza acestor conceptii nu evoluam. Nu vad nici o schimbare la cei din jur. Nimic nu ne poate multumi. Nimic nu ne convine. Insa nici nu facem ceva. De ce nu avem prententii?De ce?Poate e mai usor sa stam de o parte? Si da asa e. Am simtit pe pielea mea acest lucru. Si apoi mi-am zis de atatea ori ca voi sta in banca mea, cum se zice si nu ma va interesa ce se intampla, cine are nevoie de ajutor de un sfat... Cum insa as putea reusi sa fac acest lucru. Sunt dezamagita de mine insami ca nu reusesc acest lucru. Da, desi nu este ceva de care as fi mandra chiar vreau sa reusesc acest lucru. Macar pentru o perioada sa incerc, sa vad cum e. Cum e? Sa nu iti spui parerea daca nu ti se cere? Cum este sa stai intr-un colt si sa te faci ca nu observi nimic? O fi ca in zilele de concediu?M-as obisnui repede ca si cu dormitul pana tarziu din vacanta? Chiar as putea? Dar daca as deveni o leguma? Un om mut desi inainte putea vorbi si chiar o facea. Cum ar fi sa avem mereu castile pe urechi si sa nu mai auzim nimic? Nimic?? Sa fim mereu doar fizic prezenti? Sa trecem pe "pilot automat" in fiecare moment al zilei? Numai cand scriu aceste randuri ma ingrozesc si imi e frica sa nu devin astfel...Vreau sa fiu puternica si sa trec totusi peste..deoarece CRED in mine. Nu sunt si nici nu vreau sa fiu in echipa celor care considera ca nu se poate face nimic ca sa schimbam ceva. E mai usoor, normal sa spui "orice am face nu schimbam nimic". Cred ca totusi daca arati ca meriti, ca te intereseaza ce drepturi ai si ca "te oftici" ca nu ti se respecta este un inceput. Asa ca desi in aceasta seara pornisem de la ideea ca trebuie sa ma schimb nu voi face asta pentru ca nu se merita sa renunt asa usor.Sa renunt la ideile mele si la ceea ce sunt eu numai pentru ca ceilalti fac toti asa! Desi nu pare, chiar ma intereseaza!!!!!!!!!!!!!!!!!. Asa ca m-am hotarat!! Cui nu ii convine sa taca cum a facut si pana acum daca nu are argumente solide. Nu ma schimb doar pentru ca asa ar trebui. Nu o sa tac doar pentru ca asa fac si ceilalti..
... Aveti ceva de comentat??
Punct si de la capat..

Ravasitul Oilor

Spectacolul "Ravasitul Oilor". Locatia -Bran. Actorii-Noi-


Am zis sa plecam din Bucuresti sa respiram putin aer curat de munte. O mica expeditie in care sa ne linistim. De unde?
Masini bara la bara?

Fum, aglomeratie?


Nimic din tot ce se vede nu e adevarat. Dupa o vizita la Castelul Groazei ne-am luat sunca si am plecat...:))

O imbratisare. Un zambet. Un cuvant.

Nu trebuie sa uitam cat de importante sunt anumite lucruri: sa le aratam celor la care tinem ca tinem fie printr-un suras, o imbratisare sau pur si simplu 2-3 cuvinte. Ar trebui sa invatam ca unele cuvinte pot fi prea grele cateodata si nu le mai putem sterge. Ca un zambet ne poate schimba ziua si a celor din jurul nostru pentru care contam si care se bucura pentru noi. Sa dam la o parte momentele in care suntem rautaciosi cu ceilalti ca apoi sa nu ne para rau. Sa incercam mai mult sa zambim si sa avem incredere. O melodie pe care nu o mai ascultasem de mult si care imi da incredere in mine in acest moment in care am nevoie...
">

"Despre lucrurile simple"

"Am atitudine de campion si poate de aceea am si castigat, de atatea ori. Am insa slabiciuni umane si poate de aceea n-am facut mai mult decat fac astazi. Am o singura constanta, de care nu ma despart- firescul. Atat cat se poate el manifesta in meseria mea. Atat cat poate el fi lasat sa iasa dintre peretii vietii personale. Am avut manifestari nesabuite, dar si victorii meritate. Am ajuns intr-un punct din care pot privi cu mare atentie in afara mea. Mi-ajunge ceea ce am, dar nu-mi ajunge ceea ce am infaptuit. Viata mea e lipsita de probleme financiare, dar nu si de griji, de probleme omenesti. Celebritatea nu te imunizeaza, nu te apara de ingrijorare, de boala, de esec sau de rautate\"
Aceste randuri din prefata cartii scrisa de Mihaela Radulescu te fac sa nu mai lasi cartea din mana pana la ultimele pagini. Va sfatuiesc sa o cititi si sa dam mai multa importanta lucrurilor de zi cu zi -"lucrurilor simple"- ;)

Randuri catre ......

"A trecut atata timp de cand s-au dus acele clipe si totusi imi mai dai emotii cand te vad. De ce se intampla asa si nu pot trece peste? Sa lasam totul deoparte si sa ne continuam vietile pe drumuri diferite fara a ne mai dori sa ne vedem, atingem sa respiram acelasi aer si sa simtim sub picioare aceiasi nori macar pentru cateva momente. Cat de puternica as fi in fata ta nu pot sa nu arat ceea ce simt. Vreau dar nu pot! Si simti si sti asta!
Daca totul ar fi fost altfel poate s-ar fi terminat cu bine. Insa nu am putut si nu pot renunta la visele mele. Nu ma pot dezamagi pe mine si pe cei din jurul meu. Chiar daca imi este greu si imi doresc din tot sufletul sa fi fost altfel. Mereu mi-ai zis ca sunt prea orgolioasa si ca totul ar fi prea frumos daca as lasa de la mine. Insa tu? Ca ma incapatanez si voi pierde?. E adevarat poate am pierdut si voi pierde in continuare.
Regret si ti-am zis de atatea ori ca poate daca totul nu ar fi fost doar cuvine si ai fi incercat sa ma intelegi si pe mine ar fi fost altceva. Ai stiut mereu motivul pentru care nu vom putea fi impreuna cum ne-am fi dorit dar nu ai facut nimic.
Am fost sincera si sti asta. Cand eram impreuna doar noi doi nu ne mai trebuia nimic insa realitatea e alta din pacate. Noptile treceau repede iar lumina zilei ma trezea la realitate si tu erai altul, total schimbat.
Mi-ai reprosat ca nu am avut rabdare. E adevarat, nu am asteptat, recunosc, mi-a fost frica ca sentimentele sa nu ma copleseasca de tot si sa renunt la mine si la toate visele mele de pana atunci doar pentru a fi cu tine. Mereu imi voi pune aceasta intrebare cum ar fi fost? Cum ar fi fost sa renunt la visele mele si sa ajung sa duc o viata diferita de ce mi-am imaginat. Daca as fi facut aceasta alegere m-as fi luptat cu cei din jur si cu tine. As fi facut numai rau. Asa ma lupt doar cu mine insami!
Imi pare rau ca ziceai ca sunt deosebita si diferita.Mai rau ca desi credeai asta nu ai facut nimic sa imi arati. Ca nu ai avut curaj sa arati si celorlalti de ce esti in stare si cum esti tu cu adevarat, cum mie mi-ai aratat. Pentru ca in nebunia mea eu am avut incredere in tine si am crezut ca ai putea mai mult insa zici acum ca nu ai pentru ce. Dintr-o prostie sau nu stiu de ce si acum am o parere buna si te cred sau vreau sa cred ca ai in stare de mai mult daca ai vrea si daca ai avea un scop.
Desi uneori imi amintesc clipele cand ma tineai in brate, cand radeam din orice fleac si ca nu iti puteam rezista. Cat de impulsiv erai. Cat de dur ne certam si cat de dulci erau impacarile. Desi uneori imi este dor de tine..si pastrez in memorie acele clipe nu regret ca nu am putut sa trec peste usurinta cu care vezi tu viata. Tu ti-ai facut o viata a ta acum. Insa zici ca nu esti pregatit si ca totul a fost o gresela. Deci nici o schimbare? Doar vorbe? Asa ca incapatanata cum sunt zi-mi si mie ce rost avea sa mai lupt? Sa renunt la mine, pentru noi?"
">

Thinking about having an abortion

://">

Vine o vreme cand iti dai seama ca nu mai esti ce erai, ca a trecut totul asa repede si ce inainte ti se parea spectaculos si interesant nu e nici pe departe ce iti imaginai. Cred ca fiecare dintre noi am fost uimiti la varstele mici de lucrurile pe care "oameni mari" le pot face. Fiecare dintre noi a pus intrebari si a primit raspunsuri cat de cat mai fantastice sau cat mai pe intelesul nostru la acele varste. Fiecare dintre noi s-a jucat de a profesorul,doctorul, elevul, dar jocul cel mai preferat cred ca era de "a mama si de a tata". Ne facea placere sa avem grija de "copilul nostru" (papusa cea mai frumoasa din jucariile noastre), sa ii dam sa manance sa ii facem o codite si sa o leganam pana cand ne plictiseam si o aruncam intru-un colt si ne gaseam alta activitate. Pentru multi intre aceste clipe si momentul cand totul devine real si urmeaza ca un suflet sa vina pe lume perioada este prea mica. Factorii sunt numerosii si diversi -din greseala, din prea multa iubire, din inconstienta- acestea sunt doar cateva motive care imi vin acum in minte si poate cele mai des intalnite in astfel de situatii. Exista din ce in ce mai multe cazuri cand copii de 14-17 ani dau viata la altii copii si care din acest motiv viata lor se schimba radical. Cand isi dau seama poate este prea tarziu si nu mai au ce face...avand la dispozitie 2 variante. Nu mai este atat de simplu cum era inainte, cand ne plictiseam gaseam altceva mai interesant si atentia ne era indreptata imediat inspre acea directie. Jocul "de a mama si de a tata" acum devine real si deja provoaca teama si neliniste. Iti dai seama ca nu erai pregatit pentru asta si incepi sa iti pui intrebari "Ce voi face?", "Cine ma va ajuta?", "Oare sa le spun alor mei?", "Voi trece cu iubitul meu peste toate?". Totul se intampla prea repede si te ia pe nepregatite. In aceste momente vei avea cel mai mult nevoie ca cei din jurul tau sa iti arate cat de mult te iubesc si ca te vor sprijini. De cele mai multe ori acest lucru nu se intampla si ajungi sa iei o decizie dureroasa si deloc morala. Incepi sa iti spui dar pana la urma cine hotaraste ce este moral si ce nu, va fi mai bine asa, "mai sunt cateva luni si voi da totul uitarii, va fi mai bine asa"...Poate abia in acel moment iti vei da seama ca pentru a da viata la un sufletel trebuie sa fi pregatita si in stare sa ai grija de el. Poate ca asa nu vei mai fi nevoita sa iei decizia de a renunta... Si vei avea puterea de a iti asuma actiunile si sa nu o mai vezi ca pe o greseala. Sa reusesti sa treci peste sa iti continui viata. Fii fericita ca vei fi mama chiar daca asa s-a intamplat prea repede. Daca ne vom gasi vreodata in aceasta situatie cred ca cea mai buna situatie este sa ne ascultam inima si sa nu ajungem sa regretam mai tarziu ca am renuntat a da viata unui suflet, unei fiinte umane.

Oamenii frumosi castiga cu 12% mai mult decat uratii....

"Cei care se consoleaza cu gandul ca trebuie sa existe si altceva in viata mai avantajos decat norocul de a avea un fizic placut vor fi dezamagiti. Un studiu realizat de catre Universitatea din California si publicat in „Journal of Economic Psychology” dezvaluie ca oamenii considerati a fi frumosi sunt si cei care sunt platiti mai bine, informeaza „The Independent”.
Astfel, persoanele cu un fizic placut castiga in general, cu 12% mai mult decat persoanele mai putin atragatoare din punct de vedere fizic. Motivul principal pentru care exista aceasta diferenta in modalitatea de remuneratie este ca indivizii „frumosi” sunt perceputi ca find mai cooperanti si mai saritori decat ceilalti cu un fizic mai putin placut.
In studiul realizat de catre Universitatea din California, au fost alese trei grupe de subiecti care au intrunit principalele caracteristici ale perceptiilor asupra atractivitatii fizice. Astfel, comportamentul lor a fost monitorizat si totodata, cercetatorii au urmarit si evolutia salariala a acestora.
„Oamenii atragatori castiga mai multi bani decat cei mai putin atragatori, care la randul lor castiga mai multi bani decat cei si mai putin atragatori” , au concluzionat cercetatorii.
De asemenea, cei care au realizat studiul au adaugat ca masuratorile au luat in calcul indivizi din diverse societatii si cu meserii diferite.
Astfel, rezultatele studiului au aratat ca oamenii atragatori sunt considerati a fi cooperanti in proportie de aproximativ 39% , in vreme ce indivizii mai putin atragatori sunt perceputi ca fiind saritori numai in proportie de 16% . Oamenii neatragatori au obtinut la aceeasi categorie un punctaj de numai 6%.
Totodata, cercetatorii au mai observat ca oamenii frumosi au tendinta de a se plasa mai curand in echipele de succes ale companiilor tot datorita perceptiei pozitive pe care ceilalti o au asupra lor.

„Este destul de suparator sa aflii ca locul de munca este de fapt un concurs de frumusete”, declara Catherine Kaputa, specialist in strategia muncii.

„Un fizic placut are un efect de halo, asa cum il numesc expertii in stiinte sociale. Astfel, pentru ca cineva este atragator ii asociem in mod inconctient mai multe atributii pozitive, care in definitiv ajung sa nu mai aiba nici o legatura cu felul in care arata acea persoana.”

Astfel, pentru a veni in ajutorul oamenilor de rand, Catherine Kaputa a gandit o strategie de succes din 5 pasi. Aceasta face referire, vestimentatie, atitudine, originalitate in miscari si in comportament, tinuta ingrijita si nu in ultimul rand, onestitate si capacitatea de a accepta ideile critice catre propria persoana."(www.kudika.ro)

Succesul cu orice pret...

Niste randuri in care ma regasesc cat de cat si din care avem de invatat:
"Cu ceva timp in urma, m-am trezit mergand pe un drum care nu stiam incotro va duce. Si tot cu ceva timp in urma, am inceput pentru prima oara sa ma intreb in ce masura optiunea mea reprezinta adevarata cale pe care trebuie sa o urmez pana la sfarsitul vietii. Si precum mai toate persoanele care pornesc pe un drum in viata, traiesc uneori cu incertitudinea ca, din dorinta de a alege tocmai drumul cel bun, am apucat-o tocmai pe cararile gresite. Nu stiu daca alegerile pe care le-am facut in viata au fost rezultatul unor imprejurari, un joc orb al destinului care nu intreaba cine sunt jucatorii, ci ii alege pe dibuite, dar cert este ca am pornit la drum inhamata cu perseverenta, cu o dorinta de reusita iesita din comun, cu o ambitie crancena care nu iti lasa timp de odihna nici cand pui capul pe perna si cu o vointa care ar ingenunchia si pe cele mai darze personalitati.
Calitati peste calitati, insa cand sunt intr-o masura prea mare, ajung sa exaspereze. Pana si pe posesorii lor... Mai mult ca sigur ca fiecare detine masura propriului succes si ca fiecare il vede prin lentila, mai subtire sau mai groasa a propriilor ochelari. Am incercat cu orice pret sa gasesc formula succesului pe plan profesional. Bineinteles ca vremurile m-au ajutat. Nu neaparat in sensul financiar, pentru ca banii nu au fost intotdeauna tocmai punctul meu forte, ci faptul ca niciodata nu au existat mai multe oportunitati decat astazi pentru a realiza cat mai multe obiective, mai multe informatii, idei si perceptii noi decat cele de care suntem inconjurati. Nici nu a existat vreodata un mediu uman mai prielnic decat cel de astazi alcatuit din oameni care isi doresc cu orice pret sa reuseasca, lovind in stanga si in dreapta, dand din coate, unii reusind sa iasa la suprafata, capatand titlul onorific de manager, iar altii ramanand la stadiul de multime necunoscuta, dintr-un simplu joc de nesansa sau pentru ca nu au putut sa fie la fel de puternici la fel ca cei care zdrobesc ambitii pentru a-si satisface propriile ambitii.

In traingurile si conferintele de coaching destinate succesului si invatarii tehnicilor de succes se afirma ca succesul se invata. A avea succes nu este deloc o arta, este o stiinta. O stiinta exacta, cu legile proprii, cu regulile predefinite si formule deja stabilite... Succesul nu mai face parte dintr-un vis personal, ci succesul in sine a devenit un obiectiv, un obiectiv al celor care nu vor si refuza sa fie slabi. In mintea celor dornici sa se injecteze cu drogul succesului, toate aceste mici trucuri de implementare a retetelor de succes functioneaza. Ei bine, a functionat si in cazul meu.... Am inteles cu intarziere sensul unor cuvinte pe care le-am auzit prima oara cu aceasta ocazie si care, peste o perioada de timp, au devenit mai mult decat simple asocieri de litere, au devenit un principiu esential al convingerilor mele. “Succesul nu este o destinatie la care vei ajunge vreodata. Succesul este calitatea calatoriei tale”. Sunt cuvintele lui Jennifer James. Daca le-as fi patruns intelesurile mai din timp, poate ca as fi stiut sa profit de posibilitatile de exploarare a oportunitatilor mai din timp. Si nu doar a celor materiale...
Asadar, succesul chiar se poate invata. Se poate invata inlocuind emotiile negative cu cele negative, transmitand subconstientului, prin puterea de autosugestie, ganduri pozitive legate de viitor si nu de trecut. Din lectiile de succes ale altor persoane, am aflat ca succesul nu depinde numai de calitatile acelei persoane, de cunostintele fiecaruia sau de anumite talente iesite din comun, ci si de modul in care, sub influenta lor, individul actioneaza intr-un anumit moment de timp, intr-o maniera specifica. Tehnnicile de programare mentala functioneaza intotdeauna. Negativismul anumitor ganduri este substituit de pozitivismul altor ganduri. Repetate permanent, gandurile pozitive, vor fi preluate la u moment dat de subconstient, ca niste indicatii de nepretuit. “Cred ca voi reusi in ceea ce mi-am propus” deveni in mod automat“Voi reusi in ceea ce mi-am propus”, “Voi trece peste acest esec” se transforma in “Esecul acesta ma va ajuta sa nu mai gresesc data viitoare”.

De asemenea, optimismul si increderea in sine sunt mai mult decat necesare atunci cand vine vorba de obtinerea succesului in viata personala si profesionala. Poti deveni o persoana optimista daca manifesti obiceiurile unei persoane optimiste. Emotiile constructive, pasiunea, entuziasmul, maniera pozitiva de a vedea lucrurile ajuta la concretizarea obiectivelor noastre. Ele ne dau avant, ne impulsioneaza, dau masura unei nesecate energii si dorinte de a merge inainte, ne determina sa nu renuntam la primul obstacol intalnit in cale. La randul sau, optimismul constituie baza oricarei atitudini mentale pozitive, acea abilitate de a extrage ceva valoros din orice situatie, pozitiva sau nu. Putem trasforma oricand mentalitatea negativa intr-una de natura pozitiva daca incetam sa ne gandim la probleme, concentrandu-ne exclusiv asupra solutiei, oricat de dura ar fi provocarea cu care ne confruntam.
Succesul (sau mai bine zis, perceptia asupra acestuia) este relativ. “Succesul poate fi definit ca starea de multimire fata de ce ai, nefiind neaparat determinat de bunurile materiale sau de realizari. Va puteti bucura de succes atunci cand atingeti nivelul la care sunteti perfect multumiti de viata dumneavoastra din toate punctele de vedere si nu simtiti niciun fel de nemultumire sau de nevoia astringenta de a avea altceva. Astfel, puteti fi un om de succes chiar daca stati singur, intr-un loc linistit, contempland lumea”, spune Brian Tracy in “Cele 100 de legi absolute ale succesului in afaceri”. Intr-adevar, nu putem trece examenul reusitei decat daca reusim sa devenim ceea ce ne dorim sa fim, indiferent de ce inseamna aceasta. Putem considera ca avem succes si atunci cand invatam sa apreciem frumusetea, cand putem sa radem la glumele celorlalti, cand suntem suficient de puternici ca sa induram injunghierilor prietenilor “adevarati”, cand facem o schimbare, cat de mica, prin care aducem multumirea celor din jur si nou insene, cand ne simtim excelent in pielea noastra."(www.garbo.com)

Libertate

"Esenta omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat sa fie liber, isi alege libertatea, esenta, si-n aceasta consta maretia, disperarea si nelinistea lui." (Jean-Paul Sartre).

A ierta...

"A gresi e omenesc spun unii, a ierta este insa supraomenesc spun altii. In viata uitam de cele mai multe ori masurile exacte. Nu de alta, dar foarte multe dintre actiunile si greselile noastre sunt insotite de adverbul “prea”... Iubim prea mult, de prea putine ori gasim masura exacta, suferim prea mult, gresim prea mult si iertam prea putin. Exista greseli mai grave sau greseli mai putini grave. Exista oameni care stiu cand trebuie sa ierte si oameni care nu stiu sa ierte. Iertarea nu o faci in beneficiul persoanei care a gresit, ci o faci pentru sufletul tau, pentru linistea ta. Daca nu esti capabil sa ierti, suferinta ramane incuibata undeva in suflet si chiar atunci cand crezi ca te-ai vindecat de vechile rani, suferinta recidiveaza.
Crezi ca intervine uitarea si ca timpul care vindeca orice rana. Ai impresia ca esti vindecat sau chiar te simti vindecat. Insa undeva in coltul sufletului, picatura cu picatura, suferinta isi revarsa veninul. Te consuma incet, dar sigur. Si se prea poate ca dupa ani de zile, chiar si atunci cand te simti implinita cu adevarat, cand ai un sot atent, copii minunati, o stare materiala buna si un echilibru interior de invidiat, sa te intrebi cum ar fi aratat viata ta daca ai fi stiut si ai fi putut sa ierti atunci, si nu abia acum. Cat trebuie sa lasam in urma noastra si sa depunem intr-un colt al sufletului si cand trebuie sa spunem stop lucrurilor care ne fac rau? De ce sa iartam? Iertam ca sa putem trai impacati cu noi insine, pentru ca sa putem merge mai departe cu fruntea sus, lasand in urma tot ceea ce ne-a facut rau.

Capacitatea de a ierta si de a fi iertat

Invocam cuvantul “iertare” intr-o relatie atunci cand persoana pe care am iubit-o mai mult decat orice pe lume ne tradeaza asteptarile. Greseala ia forma care de care mai diverse: abuzuri de naturi diferite, infidelitate repetata si premeditata, oferirea iubirii dar neimpartasirea ei, violenta, egoism si... fiecare in parte valorifica dintr-un punct de vedere personal gravitatea greselii si ii poate da un calificativ. Cand ne simtim suficient de raniti, dam atunci un verdict: a gresit! si in functie de disponibilitatea noastra sufleteasca iertam sau nu, impartind greselile in doua categorii: “de iertat” si “de neiertat”. Iertarea isi trage si ea sevele din fondul nostru sufletesc. Sunt persoane pentru care iertarea nu vine prea usor, persoane care iarta dar nu uita, persoane pentru iarta cu mintea dar nu si cu sufletul, persoane pentru care iertarea este direct proportionala cu gravitatea greselii si persoane inflexibile, care habar nu au de semnificatia acestui cuvant. Sunt persoane care nu inteleg ca a ierta nu inseamna neaparat a o lua de la capat cu cel care ti-a gresit, acceptandu-i sa repete aceleasi greseli. Clipa in care rostesti cu buzele cuvantul iertare si o faci si cu sufletul reprezinta un moment de eliberare si de triumf, o lupta repurtata cu sinele. Din care ai putut sa iesi invingator... Este un moment in care te-ai impacat cu tine insati, un moment de revelatie interioara nu pentru ca ai stiut sa ierti, ci pentru ca ai putut sa ierti. “Nu-i cer iertare lui Dumnezeu. Nu cer iertare nimanui. Ma iert eu insami... Sper ca exista un iad si pentru cei buni” marturisea Eugene O'Neill. Cred ca aceste cateva cuvinte sunt un indiciu de nepretuit legate de locul de unde ar trebuie sa izvorasca adevarata iertare.



De ce nu poti sa ierti?

Pentru a putea ierta trebuie sa ne cultivam mai intai capacitatea de a ierta. Multi dintre noi percep iertarea ca pe o slabiciune sau ca pe o posibilitate de a-si prelungi statul de victima, starea de suferinta sau resentimentele. Incapacitatea de a ierta nu este insa o dovada de egoism pentru ca refuzi sa acorzi o a doua sau o a treia sansa? Pana unde se intinde dreptul de a ierta si de a fi iertat si care sunt acele lucruri pe care nu trebuie sa le ierti niciodata sau cele pe care trebuie sa le ierti? O cunostinta imi marturisea ca a pus capat unei relatii pentru ca a aflat ca persoana langa care traia si pe care o iubea ca pe ochii din cap l-a inselat in urma cu ceva timp, el afland dupa o anumita perioada de timp. S-a simtit tradat, nu a vrut sa asculte argumente si pus astfel capat uneia dintre cele mai frumoase capitole din viata sa. Oare merita sa te condamni singur la clipe de suferinta doar pentru ca te simti ranit pe moment si simti ca ti s-a facut o nedreptate pe care nu o meritai? Psihologii sunt de parere ca incapacitatea de a ierta este strans legata de sentimentul de dreptate. Orice greseala grava a unei persoane dragi fata de persoana ta atrage dupa sine convingerea ca ai fost nedreptatit. Ca atare, primul impuls este acela de a pedepsi pe cel care ti-a facut rau si te-a facut sa suferi. Iar metoda cea mai la indemana prin care poti face acest lucru este refuzarea iertarii, chiar daca acest lucru inseamna a-ti produce suferinta in primul rand tie. Exista lucruri peste care trebuie sa treci cu vederea si lucruri pe care nu le poti uita. Nu trebuie sa exista insa lucruri pe care sa nu le poti ierta. Cum sa faci insa acest lucru cu o persoana care te-a ranit si nu prezinta nicio urma de remuscare sau de pareri de rau? Mai mult ca sigur te gandesti ca persoana respectiva nu merita iertarea ta. Probabil ca asa si este. Poti ierta si in acest caz atata timp cat iti pastrezi obligatia de a te apara de noi suferinte." (www.garbo.com)

In forta

O mica pauza la munca...in care mi-a venit ideea sa postez pe grup si sa ma gandesc cum o sa ma organizez saptamana asta sa o pot depasi. Se anunta a fi una bomba..cu proiecte pentru la facultate, proiecte noi la munca...ce mai trebuie sa fiu pregatita. Am vrut sa scriu despre asta, poate sa capat putin curaj ca va veni vineri si cand ma voi gandi inapoi, voi rade ca am trecut cu bine peste toate. Doar asa fac mereu....;))Si sincer nu ma laud...Am si eu o scuza se apropie sesiunea si incepe stresul, poate de aia mi se pare asa dificil...Sau poate din cauza schimbarilor de la servici. Nu stiu, dar stiu ca fiecare moment greu ma face sa am si mai multa incredere in mine si sa fiu mai multumita ca am reusit sa rezolv. Un cantacel care imi da forta si cam atat pentru ca s-a terminat pauza...AAAA. Si sa nu uit: LA MULTI ANI!Doar e ziua barbatului azi, nu?

Spirit critic?

De ce uneori este asa greu sa fii inteles? Sa fi lasat in pace si sa nu mai intereseze pe nimeni de ceea ce faci, cum faci sau mai ales de ce faci? Am ajuns sa nici nu mai avem timp sa ne gandim la noi..pentru ca stam prea mult sa ii analizam pe ceilalti.De la lucrurile marunte (cum sunt imbracati)pana la lucruri care nu ar trebui sa ne intereseze,(persoana cu cine e combinata, cat ia salariul, etc..se gasesc o groaza de exemple). Sa stam si sa ne gandim de cate ori am trecut pe strada si am criticat lumea, fara nici un sens in ceea ce faceam. Sau cand in mediul de zi cu zi dam dovada de atata rautate.Cand ne gandim la asta, ne spunem ca de fapt avem "spirit critic".Eee, Da, suntem plini de atata spirit.Sa recunoastem nu mai putem, deja dam pe afara. Nu v-ati saturat sincer? Da dam pe afara, dar de ingamfare si rautate. Eu zic sa gasim si alte subiecte de discutii!!!Mai bine sa ne gandim la ceea ce vom face sau pur si simplu sa ne abtinem. Sa nu ne mai umplem capul cu prostiile.."ce freza urata are ala", "ce urat le sta impreuna, nu se potrivesc deloc"..Sa fim critici nostri si nu ai celorlati. Pentru ca deja exageram...Degeaba suntem liberi..daca nu mai framantam asupra vorbelor noastre si asupra comportamentelor noastre.

Bucatele de prietenie...

Mi-a placut foarte mult acest filmulet si m-a facut sa imi dau seama ce norocosi suntem, chiar daca de cele mai multe ori nu realizam. Avem mereu impresia ca suntem cei care li se intampla toate si ne intrebam daca avem vreo vina. Sincer?Avem o vina..si aceasta este faptul ca nu stim sa pretuim ceea ce ni se ofera si de asemenea sa oferim si noi. Suntem cateodata asa de egoisti, ca nici noua nu ne vine sa credem cand privim inapoi. Asteptam doar noi de la ce ceilalti si nu facem nimic in sensul asta. Ar trebui sa nu mai fim asa suparati si sa invatam sa iubim lucrurile marunte, cele de fiecare zi si sa ne dam seama de adevarata valoare a lor. Nu trebuie decat sa privim cu alti ochi, tot ceea ce ne inconjoara..prieteni, familie. Sa oferim mai mult, sa invatam sa primim si sa multumim. Sa invatam sa credem in orice lucru marunt chiar daca pare caraghios si sa nu mai asteptam numai momentele "imense" sa ne bucuram. Pentru asta cred ca trebuie doar sa incercam sa privim aceleasi lucruri cu ochi diferiti.Ce ziceti?Incercam?

">

P.S:
Aaaaaa si daca nu v-ati dat seama, multumesc tuturor celor de la
care am avut de invatat...si care au avut si au rabdare cu mine in
continuare. Se stiu ei care sunt... Multumesc:*

Pur si simplu...amintiri

A trecut o saptamana de cand nu am mai scris nimic pe blog. O saptamana plina,o saptamana de munca, scoala si o saptamana in care am stat cu gandul la cele cateva zile de vacanta care au venit cu ocazia Sarbatorilor de Paste. Astfel o sa avem fiecare ocazia sa fim alaturi de cei dragi,sa ne odihnim cat de putin si sa fim mai relaxati spre deosebire de zilele obisnuite.
Ceea ce mi se pare totusi ciudat este ca din ce in ce se duce farmecul acestor sarbatori. Poate din cauza ca am crescut? Nu stiu? dar exista o diferenta imensa...intre starea de acum si cum era acum cativa ani. Mereu imi voi aduce aminte cu drag de clipele petrecute la bunica mea la tara...unde exista un adevarat ritual in ceea ce priveste Saptamana Mare si Pastele. Nu am mai fost de cativa ani acolo, de Paste, si imi doresc sa nu se fi schimbat nimic. Sa aiba si alti copii ocazia de a trai acele clipe. Sa astepte cu nerabdare cozonacul si pasca facuta de bunica, in Joia Mare sa fie prezent la Denii, si de cate ori este citita Evanghelia sa mai faca cate un nod la ata data de bunica de acasa, (cele 12 noduri reprezentand anul care urmeaza si ghinioanele oprite), sa ii se umple inima de bucurie cand in Vinerea Mare se canta la Biserica Prohodul,si normal ca dovada si el de un adevarat talent in ceea ce priveste cantatul. Cand imediat dupa Prohod urmeaza drumul spre cimitir, si desi vrea sa arate celorlati cat de curajos este, ii cam tremura picioarele desi o tine pe sora mai mica de mana.Si mai ales in seara de Inviere cand asteapta sa ia lumina si se strecoara cat mai in fata, sa fie printre primii care primesc..si apoi rezista la toata slujba pana dimineata ca sa se impartaseasca, normal dupa cateva etape din concursurile de "ciocnit oua" in curtea Bisericii.si de ce nu poate si "un pitulus" mic, ca vorba aia noaptea e lunga...

Dap, amintiri frumoase...de care sunt mandra. Pot sa spun ca am avut o copilarie foarte frumoasa si am avut ocazia sa cunosc diferiti oameni si obiceiuri...ceea ce pentru un copil nu cred ca poate fi ceva mai frumos decat sa creasca intr-un mediu linistit unde pret se pune pe legatura dintre rude. De aceea multumesc mult familiei mele pentru cum m-au crescut pe mine si sora mea si ca au incercat mereu sa ne ofere ce este mai bun si mai frumos...
Pentru final o mica poza cu mine si sora mea, pe vremea cand nimic nu conta...

Speranta...

Cateva citate si o imagine, exprima starea mea de azi, cuvintele nu isi ma au rostul...
"Speranţă. Dorinţă şi aşteptare înfăşurate în una." (Ambrose Bierce în Dicţionarul Diavolului)

"Speranţa este ea însăşi un soi de fericire şi, poate, principala fericire pe care această lume o oferă." (Samuel Johnson)

"Speranţa este doar dragoste de viaţă." (Henri-Frederic Amiel)

"Speranţa este bucuria nestatornică născută din ideea unui lucru viitor sau trecut, de realizarea căruia ne îndoim întrucâtva."(Baruch Spinoza în Etica)

"Speranţa este ceea ce ne îndreaptă corabia vieţii către ţărmurile împlinirilor." (Adriana Yamane)

Tristete

"Cand iti vine sa plangi, adu-ti aminte de clipele in care zambeai"

Vis si realitate...

Stim diferenta dintre vis si realitate?Putem face ca visele sa ne devina realitate?Uneori ne visam neputinciosi ,alteori suntem in stare sa atingem cerul...Suntem in masura sa deosebim una de alta, sa observam pragul ce le uneste.........Reusim sa trecem peste toate dilemele de zi cu zi?..Sa ne dam seama de ce suntem in stare si de ce trebuie sa facem ca sa putem si mai mult?Sunt intrebari care mi-au venit acum in gand..si sincer cati dintre noi...nu au visat macar o singura data la ceva care isi doreau mult....dar am facut ceva pentru asta?Sau am renuntat si am zis ca nu este de noi?Ca daca este sa ne fie sortit asa va fi, dar daca nu asta e?Vi se pare cunoscut?Da renuntam prea usor...la visele noastre.
De fapt nu este vorba de vis, e deja vorba despre realitate. Numai ca pentru asta este nevoie de dorinta. Sa visam mai mult! Asta tine de noi, de motivatia noastra.
Ajungem ca superficialitatea sa ne fie trasatura dominanta. Nu ne mai bucuram de lucrurile simple, acum ne bucuram de "perechea noua de pantofi" , care ne am cumparat-o de la Mihai Albu.
Asa ca sa sa incercam mai mult ca visele sa ne devina realitate..Sa nu mai renuntam asa usor.

Compromisuri si daca "da" ...cand?

Cand am citit urmatorul articol ma gandeam de nu avem de cele mai multe ori curajul sa sustinem ceea ce dorim. Daca stim ceea ce dorim cu adevarat sa facem in viata sa luptam pentru asta, nu sa ne lasam influentati de opiniile parintilor, care "stiu ei mai ce este mai bine pentru noi". Nu vreau sa sune urat sau exagerat. E adevarat ca ei sunt cei care ne dau sfaturi si ne sustin, dar consider ca exista momente in care ar trebui sa "ne dea drumul" sa decidem si singuri. Chiar daca exista posibilitatea sa gresim si sa regretam alegerea facuta, dar macar stim ca a fost alegerea noastra. Nu o sa traim cu ideea ca era mai bine daca faceam ca mine, ci vom recunoaste ca nu am avut dreptate si de fapt ceea ce ne doream nu ni se potriveste.
In ceea ce ma priveste am primit mereu sustinere din partea parintilor mei in ceea ce a vrut sa fac. Chiar daca am avut discutii contradictorii asupra liceului, facultatii la care voi merge , i-am facut sa inteleaga ca asta este ceea ce doresc si ceea ce cred ca mi se potriveste.Si din fericire m-au inteles mai usor decat ma asteptam. Si faptul ca m-am angajat spre sfarsitul anului I de facultate nu a fost ceva la care se asteptau. Le-am explicat ca nu cred ca doar ani de facultate ma vor ajuta si ca vreau sa dobandesc si experienta in domeniul in care lucrez..si ca le promit ca ma descurc. Sincer cred ca in ziua de azi numai cu "lectiile" invatate la scoala niciun student nu se poate acomoda in realitate. Se face aproapre un an de cand lucrez si am invatat o groaza de chestii, dar care nu erau chiar cum le citisem eu in manualele de la facultate sau profesorii nostri la cursuri ni le ziceau. Mereu i-am respectat pe cei care ne au zis si ne zic in continuare ca daca nu vom incerca sa facem ceva practic in domeniul in care vrem sa lucram ne vom trezi ca terminam facultatea si nu vom reusi sa ne adaptam. M-a impresionat povestea pe care am postat-o mai jos..si de aceea sper sa fim mai atenti la deciziile pe care le luam si daca chiar dorim ceva cu adevarat sa luptam pentru asta si sa nu renuntam usor, pana la urma depinde de asta viata noastra, idealurile noastre....ceea ce vrem sa fim si ceea ce vom ajunge sa fim. Si ar fi pacat sa ne trezim la 30-40 de ani sau si mai tarziu ca de fapt ceea ce facem de o viata nu este pentru noi si nu ni se potriveste.


"Stiu ca se spune ca in viata trebuie sa faci si compromisuri, sunt de acord cu asta. Insa chiar si aceste compromisuri trebuie sa fie cantarite cu atentie. Daca renunti la ceva pentru moment, stiind ca mai tarziu vei avea mai multe sanse sa obtii ceea ce iti doresti, nici nu stiu daca se poate numi compromis. Si nu gresiti daca renuntati la o parte din ceea ce va doriti, stiind ca daca nu ati face asta nu ati mai obtine nimic. Insa niciodata, niciodata, sa nu renuntati la un vis.

Cand spun vis ma refer la o mare dorinta, la ceva realizabil, prin munca, eforturi sustinute, incredere, optimism. Acesta nu mai este compromis, este renuntare, renuntare la propria persoana. Si in momentul in care ai renuntat la tine nimeni nu te mai poate salva.

Va pot spune asta pentru ca eu am facut aceasta amarnica greseala. Si nici macar nu am avut curajul sa recunosc in fata altor persoane, chiar prieteni apropiati, ca am gresit. I-am lasat sa creada ca pur si simplu m-am schimbat, prioritatile si dorintele mele s-au schimbat. In realitate mi-am schimbat numai masca, sau mai corect mi-am cladit o masca. Mi-a fost teama de compasiunea lor, m-am temut ca ma vor considera o persoana slaba, adica ma vor veadea asa cum sunt.

Nu stiu daca este vorba despre orgoliu sau lipsa curajului, curajul de a infrunta privirile si judecata lor. Constat insa ca este cu adevarat o usurare sa te destainui, mai ales unor persoane care nu ma cunosc si pot sa fie obiective.

Totul a inceput in momentul in care i-am anuntat pe parintii mai ca vreau sa ma inscriu la Academia de Teatru si Film. Imi dorisem dintotdeauna sa devin actrita, in scoala am primit intotdeauna rolurile principale in cadrul programelor artistice desfasurate, simteam ca mi se potriveste si asta imi doream. Ciudat este ca parintii mei nu sunt genul de tirani, dimpotriva, m-au rasfatat si nu am simtit niciodata greutatile vietii. Pana atunci. Probabil ca asta a fost si problema.

"In momentul in care nu am mai avut sustinerea lor, totul s-a prabusit. Nu am stiut cum sa actionez, nu am stiut cum sa ma mentin pe pozitii si sa imi urmez visul. Tatal meu a fost categoric: NU! Nu actrita! Spunea el ca acolo merg numai femeile de moravuri usoare si ca pentru a intra trebuie sa prestezi anumite servicii. Si pentru el era inacceptabil ca fetita lui sa fie intinata, numai gandul asta il ingrozea, desi era evident o logica absurda, mai degraba o lipsa de logica si un amalgam de sentimente negative.
M-am inscris la Facultatea de Drept, asa cum isi dorise tatal meu, el fiind avocat. Am intrat fara probleme, nici nu ma gandisem vreodata ca nu as reusi, asa cum nici tatal meu nu se gandise la asta. Nu l-am dezamagit. In primul an m-am descurcat onorabil. Apoi am inceput sa ma resimt. Studiam mai mult fortat, aproape nimic nu ma mai multumea, simteam ca nu fac nimic pentru mine si fac totul pentru parinti.

Am inceput sa ma comport urat si cu prietenii, am incercat sa le conduc vietile, daca o foarte buna prietena de-a mea se intalnea cu un barbat care nu era pe placul meu o taxam agresiv si dispretuitor, aratandu-i ca daca se intalneste cu barbati de nimic inseamna ca ea este un nimic.

Apoi am vrut sa dovedesc ca eu chiar sunt mai buna decat ei toti si ca pot sa ma descurc si prin forte proprii si m-am angajat. Eram deja in anul trei. Am aplicat pentru un post de assistent-manager si am fost acceptata. Eram prezentabila, isteata, sociabila, exact ce cautau. Directorul firmei este un barbat foarte atragator si foarte casatorit.

Asta insa nu m-a oprit sa incep o relatie cu el, o relatie care constientizam ca nu va duce foarte departe dar speram eu ca imi va aduce unele beneficii. Nici nu imi doream sa divorteze si sa ramana numai al meu, eram multumita si chira satisfacuta ca reusisem fara eforturi sa il cuceresc. Imi placea ca ma rasfata, nu mai trebuia sa ii cer tatalui meu bani ca sa ies in oras sau sa imi cumpar haine, acum cu siguranta imi permiteam haine mult mai scumpe si nu ma mai uitam la pret atunci cand chiar imi placea ceva.

Trebuia numai sa cer, mai ales ca lui ii placea sa ma vada aranjata. Imi platea si abonamentul la salon si am petrecut si o saptamana minunata in Bulgaria, el fiind plecat evident in interes de serviciu, asa cum de multe ori pleca. Am aflat apoi ca pleca intr-adevar de multe ori in astfel de calatorii, dar cu diferite femei.

Desi nu aveam niciun drept, m-am simti tradata, jignita, neindreptatita. Am avut o perioada foarte proasta, de depresie, moment in care am hotarat sa merg la cateva sedinte de terapie. Platite, in mod ironic, tot de el. Totusi am constientizat ceva ce nu as fi reusit de una singura: in mod inconstient preluasem mesajul transmis de tatal meu in momentul in care, pentru prima data, m-a negat.
Am vrut sa devin o femeie de moravuri usoare, exact asa cum crezuse el ca as fi devenit daca m-as fi inscris la Teatru. Cand ma comportam atat de urat cu prietena mea, o judecam de fapt dupa standardele tatalui meu, care considera ca niciun barbat nu este suficient de bun pentru mine, sau ca trebuie neaparat sa fie un barbat realizat, asa cum era cel pe care il alesesem eu. Inconstient am vrut sa ma razbun pe tatal meu, dar m-am razbunat de fapt pe mine, pe lasitatea mea.

Daca atunci cand am avut ocazia inceputului mi-as fi sustinut visul, probabil ca nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat. Parintii mei ar fi acceptat intr-un final, doar sunt singurul lor copil, dar din moment ce eu am cedat fara ca macar sa imi exprim cu tarie dorinta, ei au crezut ca am inteles si eu ca este mai bine asa, cand de fapt eu intelesesem numai ca ei isi doresc ceva, eu altceva, si am mers pe calea lor, facandu-i pe ei responsabili de esecul meu. Am inteles ca numai atunci cand sunt multumita eu insami de ceea ce fac, pot sa ii multumesc si pe altii. Atata timp cat eu traiesc intr-un conflict cu propria persoana, pot numai sa dezamagesc.

Adevarul este ca tatal meu ma facuse sa ma tem ca nu as fi reusit pe calea mea si mi s-a parut mai usor sa merg intr-o directie in care stiam ca am sprijinul lor total. Am fost incredibil de lasa, nu m-as fi crezut capabila de o asemenea lasitate, mai ales ca toti cei care ma cunoc ma considera o persoana foarte puternica. Se pare ca uneori puterea nu este la cei care o afiseaza ci la cei care pot sa nu o afiseze ostentativ atunci cand chiar o detin.

Poate ca nu am reusit foarte bine sa ma explic, nici nu am deslusit inca ce am de facut in continuare, dar impreuna cu terapeutul meu am hotarat sa le scriu parintilor mei tot ceea ce simt nevoia sa le spun. Asta pentru ca nu cred ca voi putea vreodata sa le spun direct. Pana la urma nu este rusinos sa ma bazez pe oamenii care m-au nascut si ma iubesc si cu atat mai mult nu este rusinos sa fiu sincera cu ei. Consider ca merita macar atat si sunt convinsa ca ma vor ierta, probabil ca lor le va fi poate chiar mai usor decat imi va fi mie sa ma iert."

Frumusetea de a fi tu!!

Dupa cum afirma Roosvelt Eleanor "Nimeni nu te poate face sa te simti inferioara fara voia ta". De noi depinde sa depasim lupta din ziua de astazi cu imaginea omniprezenta in media, a femeii perfecte. Parerea despre propria persoana si propriul corp ni se citeste in ochi. Trebuie sa nu cadem in capcana obsesiei propriei imperfectiuni.
Superficialitatea este, cred, cea mai comuna forma de prejudecata si ne afecteaza astazi mai mult ca oricand. Deci, ce inseamna frumusetea pentru noi?
Cred ca oricare dintre noi are momente bune si rele, ne uitam in oglinda si parca suntem mai "frumosi" mai atragatori decat niciodata...sau momente cand ne vine sa "spargem" oglinda. Totul tine de noi, de starea noastra, de cum ne simtim noi cu noi in acele momente. E firesc sa avem si momente bune cand suntem multumiti de noi si momente cand am vrea sa schimbam tot. De aici, poate si vorba ca frumusetea vine din noi. Din ideea noastra despre frumusete. Cum percepem noi aceasta ca fiind. Greseala noastra este aceea de a incadra frumusetea in norme, dimensiuni. Nu trebuie sa tindem sa devenim altii. Sa nu mai fim in permanenta competitie cu noi si mereu nemultumitii de infatisarea care ne-a fost daruita. Keira Knightley afirma "Imperfectiunile fac oamenii perfecti. Nu cred ca fetele cu trasaturi perfecte sunt interesante."
Sa ne bucuram de noi si de cei care ne inconjoara si sa fim fericiti pentru ca fara fericire nu se poate vorbi de frumusete. Aceste doua concepte sunt inseparabile.Un om fericit este un om frumos. O persoana indragostita este o persoana frumoasa. Un om puternic este un om frumos. A fi puternic inseamna : (cuvintele nu isi au rostul urmariti urmatorul videoclip).

">

"Iubitele vantului"

Chiar traim intr-o lume plina de nepasare, de tradare, de minciuna. Oamenii adevarati, sinceri, responsabili, cei care pun pret pe valorile morale, cei care cauta si pretuiesc dragostea adevarata sunt pe cale de disparitie?
Adica chiar sa acceptam faptul ca nu mai exista Fat-Frumos si Ileana Cosanzeaza? Nu mai exista povestile cu printese salvate de printi?
Urmatorul articol, scris de Gabriela Hrebenciuc mi s-a parut cu adevarat special:

"Iubitele vântului

Primăvara din cer şi din oameni s-a rătacit prin zăpezi şi vânturi, lăsând uşa anotimpului deschisă, doar spre frig şi cenuşiu.
Când e frig, singuratatea e mai grea. Fulgii lovesc pervazul ferestrei şi al inimii, strivind, fără milă sau regrete, fiecare clipă in care lacrima tăcerii aşteaptă mângâierea unui cuvânt sau a unei inimi. Nimic din noi nu infloreşte când zăpezi de gânduri şi nelinişti ne aruncă prizonieri in cătuşele singurătăţii. Cu siguranţă există şi o cheie, dar de cele mai multe ori, e aruncată intr-un ocean de aşteptare şi dor. Alteori visăm, ani şi ani, să vina un salvator care să ne scape din ghearele însingurării. Dar zburătorul întârzie... Doamne, de ce îngădui să fim atât de orbi, încât să nu vedem că de cele mai multe ori, cheia e chiar în mâinile noastre, în inima noastră, în mintea noastră, în sufletul nostru? De ce ne e teamă de zborul libertăţii de a alerga spre o altă inimă, de zborul iubirii? Trăim în trecut, călcând mereu pe urmele zilelor când eram sau nu pereche. Cautam răspunsuri şi rezolvări doar pentru ieri.
Ne topim timpul şi bucuria în focul neputinţei de a schimba acum ce a fost atunci. Ramânem veşnici prizonieri între "ieri" şi "astăzi".
Dar mâine? In fiecare seară păşim prin somn spre "mâine". Chiar şi pentru noi, cei singuri, vine, necondiţionat, "mâine".
Un "mâine" care doare şi sperie. Un "mâine" ursuz şi tot mai obosit de aşteptare... Da, exista şi o primăvară a femeilor singure... O primăvară a femeilor care nu au câştigat o inimă de barbat... Femei frumoase, femei împlinite profesional, femei energice dar şi sensibile, femei care cresc singure copii... femei singure...
Şi, aparent, inexplicabil pentru toti, cum o astfel de femeie este totusi singură... Dar de cele mai multe ori, explicatia e dureros de simplă: sunt singure, fiindca multe dintre aceste femei, învingătoare în diverse domenii, nu reuşesc să rămână şi căştigătoarele unei inimi de bărbat. Şi cine ar putea spune dacă vina este feminină sau masculină?
Unor femei li se reproşează că sunt imposibile, pretenţioase, distante, că nu se poate apropia nimeni de ele.
Eu aş zice dimpotrivă. Sunt femei de care oricine se poate apropia. Sunt extrem de sociabile şi de prietenoase.
Chiar extrem. Problema e însă alta. Sunt femei cumplit de incomode, spun întotdeauna ce gândesc şi nu neaparat în cuvinte (le ajută foarte mult ochii şi atitudinea), trăiesc într-un ritm foarte susţinut şi mai întotdeauna reuşesc să îi sperie pe oameni, cu intensitatea trăirilor lor. Sunt femei pe care orice bucurie le face să explodeze, dar şi orice tristeţe le dezintegrează. Şi au nevoie de un real sprijin afectiv. De un umăr întotdeauna aproape, atunci când privirea e umbrită de lacrimi. Dar, de obicei, primesc doar motivaţii: "Mi-e teamă să mă apropii de tine. Mi-e teamă să nu-şi înşel aşteptările. Nu pot sa cred că există cineva atît de sensibil şi de romantic şi mi-e frică să nu te rănesc, să nu fiu doar o nouă decepţie pentru tine. Nu pot ţine ritmul cu tine". Şi într-un ocean de fricoşi sau indiferenţi, astfel de femei ce ar trebui sa facă? De mii de ani, femeile aşteaptă bărbatul care să le schimbe viaţa.
Dar, alunecând prin timp, nici bărbaţii nu mai sunt ceea ce legendele ne fac să visăm. Acum şi barbatii aşteaptă doar oferte. Sunt tot mai puţini luptători. Ingrijorător de des, bărbaţii acestui timp preferă să ofere doar bani sau sex.
In cazuri mai speciale, le oferă pe ambele, la pachet. Dar, in general, oferta în surplus a uneia dintre aceste componente încearca de fapt să suplinească deficitul celeilalte. Şi sunt femei care au mari probleme la ambele capitole. Dacă cineva le oferă bani, cadouri etc., sufletul lor se simte ca o marfă expusă pe taraba vieţii, aşteptând lipirea etichetei cu preţul. In faţa unei oferte sau chemări sexuale, trupul lor ţipă disperat de spaima de a nu deveni doar un obiect al unei plăceri de o clipă. Fără afecţiune şi ocrotire emoţională, e ca şi cum le-ar înscrie intr-un bordel. Sunt femei care n-au cerut şi n-au acceptat niciodată nimic material de la bărbaţii lumii. Dimpotrivă. Au dăruit ele orice, oricui, oricând au simţit că cineva are nevoie de un sprijin material, cu mare grijă să nu răneasca. Dar marele lor defect in ochii tuturor bărbatilor este ca cer mult, foarte mult, enorm de mult (imposibilul spune partea adversă), afectiv, emoţional, sentimental. Şi nu din egoism. Nu cer niciodată mai mult decât pot ele dărui. Cer într-adevar mult, dar ştiu să şi ofere foarte, foarte mult. Sunt femei care cer tandreţe. Cer grijă sufletească. Cer timp. Timp petrecut cu ele. Cu sufletul lor. Timp in care un bărbat să le ţină de mână, să vorbeasca cu ele, să le alinte cu privirea, cu inima. Sunt femei care vibrează doar la atingeri sufleteşti. Şi nu e o glumă. Asa sunt ele construite. Simt fiecare adiere ca pe o mângâiere, până dincolo de suflet. Şi acum, in prag de primăvară, îi intreb pe domnii, componenţi ai taberei adverse, ce bărbat al acestor vremuri, in care toţi vor sa fie "frumoşi, deştepţi, cu bani şi cu "x" amante, cât mai tinere şi cât mai frumoase", are timp pentru "absurdele" necesităţi emoţionale şi afective ale unor astfel de femei. Aş vrea să cunosc şi eu unul... Sunt femei pe care nu le interesează în mod special ce face un bărbat cu trupul lui.
Chiar sunt confidente perfecte pentru tot felul de aventuri masculine. Dar trebuie să spună ei singuri despre ce e vorba, să nu afle ele de la alţii, fiindcă, fără să vrea neapărat, astfel de femei află întotdeauna. In schimb, aceste femeii sunt foarte posesive afectiv, emoţional, sufleteşte. Dacă cineva le-a înşelat, s-a sfârşit. Fără cale de intoarcere. Gelozia afectivă se manifestă uneori foarte simplu şi elegant: prin plecări. Astfel de femei pleacă. De multe ori, chiar renunţă să mai viseze sau să mai aştepte iubirea.
Li se pare suficient că unui bărbat, oricare ar fi el, măcar să-i pese de ce se întâmplă cu ele. Acest "să-i pese" însemnând doar un gest, un telefon, o privire, un semn din care ele să înţeleagă, dar mai ales să simtă, ca măcar o secundă dintr-o lună, bărbatul acela s-a gândit pur şi simplu la ele.
Fără să vrea nimic pentru ele sau pentru el. Dar nici asta nu se prea întâmplă. Astfel de femei sunt cautate de bărbaţii care au nevoie de bani, de cunoştinţe, cărora să li se rezolve probleme, de mâncare, de tigări, de mers la cumpărat haine, de împăcat cu soţia, iubita, de păstrat confidenţialitatea amantei, de medicamente, de dus la doctor, de tratat urmările beţiilor, de îngrijit morminte, de introdus acţiuni de divorţ, de plătit facturi, de organizat zile aniversare... şi lista e incredibil de lungă şi diversă.
Şi din când in când, mai primesc şi câte o cerere in căsătorie, care le uimeşte de fiecare dată cu egoismul care răzbate din ea. Trăim un timp în care bărbaţii sunt foarte grăbiţi şi foarte ocupaţi.
Au afaceri, au prieteni, au probleme, au amante, au familii, au maşini, au... au... au... In schimb nu au timp şi au din ce in ce mai putin suflet de dăruit. Poate e absurd să generalizez, dar am întâlnit foarte multe femei care suferă din cauza indiferenţei şi graba bărbaţilor... Marea problemă nu e ce se întâmplă în dormitor, între un bărbat şi o femeie.
Marea mea problemă e dincolo de dormitor. A doua zi, a treia zi. Ce rămâne, dacă rămâne ceva din vibraţia sufletului care a muşcat plăcerea cărnii.
De obicei e doar... tăcere şi indiferenţă. Până la o noua vibraţie sexuală... Nu cred ca performanţele sexuale sunt condiţia esenţială a unei relaţii între un bărbat şi o femeie. Nici expresia unei iubiri.
Binele acela trupesc poate fi un aspect necesar, dar cred că pentru o femeie, condiţia absolut obligatorie e să îi fie bine sufleteşte. Să-i fie cald în inimă şi în priviri. Şi nu doar atunci, o clipă, ci mai ales a doua zi, a treia zi...
Dar bărbaţii nu au timp sau nu au chef decât de legături trecătoare şi foarte multe femei trebuie să se închidă mereu... în gustul ucigător al gândului de a fi fost doar un trup râvnit. Sau să plece... Unde? Spre cine? Spre o nouă singurătate? Câti din barbatii acestui timp s-au gândit să afle câte ceva despre iubitele lor, punându-le întrebări de genul:

-când ai cântat ultima dată... când ai plâns ultima dată...
-când ai fost ultima dată egoista şi ţi-a prins bine...
-când ai dansat ultima dată...
-când te-ai uitat pe furiş la un bărbat ultima dată...
-când ai fost la mare ultima dată...
-când ai spus ceva urât ultima dată...
-când te-ai tocmit ultima dată...
-când ai fost cinica ultima dată...
-când ţi-ai reprimat un vis ultima dată...
-când nu ai mai tinut cont de nimic ultima dată...
-când ai probat o rochie mai veche ultima dată...
şi chiar să şi aştepte răspunsuri. Şi să simtă că aerul dintre ei e prea rarefiat...

Sunt femei care nu pot rămâne lângă un bărbat, dacă nu le e bine sufleteşte. Indiferent de ce alte avantaje ar putea beneficia.
Ele sunt nevoite să rămână... iubitele vântului. Şi e chiar vântul (nu e domnul Vîntu, cum s-ar putea inţelege). Şi chiar dacă e "rece", am cunoscut femei care preferă răceala vântului, decât zăpada unei inimi de bărbat. Şi dăruindu-şi trupul vântului şi sufletul tăcerii, pot din nou să viseze, să cânte, să danseze în braţe de frunze şi iarbă. Astfel ele devin femei-prieten. Şi tot ele susţin cu tarie că intre rolul de femeie şi cel de femeie-prieten e întotdeauna de preferat al doilea. Vine o vârstă când femeile nu mai aşteaptă prinţi călare pe cai albi... Aşteaptă un bărbat obişnuit, după care nu toate femeile întorc capul... poate ceva mai mult sentimental... un om impresionat de descoperirile sufletului, un om care se miră cu sinceritate de vibraţiile unei iubiri târzii, un om care crede că primeşte daruri preţioase, ascunse intr-o privire sau intr-un zâmbet, un om "agresiv de sincer", un om care ştie să aprecieze emoţia şi simplele bucurii ale unei zile, un bărbat pornit cu sufletul pe urmele unei femei, un bărbat care vrea să vorbească cu o femeie, un bărbat care şi-ar dori un răspuns la zâmbetul tandru şi protector trimis unei femei...
Primăvara femeilor singure... s-o aşteptăm iarăşi, iubind... visând şi... sperând.
Poate, cine ştie... "

Gabriela Hrebenciuc (http://www.iubitavantului.com/)

Orgoliu sau Fericire?

Am ajuns la concluzia ca tot ceea ce facem, facem din orgoliu. Poate din orgoliul de a fi fericiti?Poate pur si simplu ca asa ne am invatat? Ne e greu sa acceptam uneori ca am gresit si cu atat mai mult sa recunoastem. Exista atatea situatii in care am ajuns sa actionam intr-un anumit fel numai pentru simplul fapt ca "asa vrem noi", nu ca asa ar trebui. Renuntam cu greu chiar daca riscam sa pierdem ceea ce pretuim mai mult. Nu zic sa nu avem puncte de vedere sau sa nu ne sustinem propriile conceptii ci doar sa stim cand trebuie sa facem asta. Si nu cand ni se tresare noua ca este verde si nu rosie, cand de fapt poate fi si rosie si verde. Trebuie sa invatam sa ii ascultam si pe ceilalti. Sa ne analizam mai mult pe noi si ceea ce afirmam. Nu are rost sa ajungem sa regretam...doar din orgoliu.


Iurie Colesnic - "Reteta Fericirii" -

"Ce cautã omul când vine pe pãmânt? Care este sensul existentei lui? Doar el nu vine pur si simplu sã creascã, sã mãnânce, sã bea si sã se reproducã. El are o altã misiune.
Vã amintiti, Adam si Eva, grãdina Edenului construitã de Dumnezeu special pentru ei. Paradisul ideal. Ei nici nu-aveau idee cã nu au haine. Din simplul motiv cã nu stiau ce este binele si ce este rãul.
Din momentul când au gustat din mãr, din pomul în care era sensul vietii, au pãtruns în taina binelui si rãului. Pentru cã au nesocotit vointa Domnului au fost alungati pe pãmânt.
Ce sã caute pe pãmânt? Sã caute ceea ce au pierdut. Grãdina Edenului, Paradisul. Fericirea Absolutã.
Cine ne mânã pe noi prin aceastã viatã? Acelasi gând ascuns pe care l-au avut strãmosii nostri, Adam si Eva, gândul de a fi fericiti.
Acest gând îl are cersetorul care, vãzând cum zboarã moneda în cutiuta lui, are deja o sclipire de fericire, acolo în interior. Acelasi gând ascuns lumineazã tainic pe academicianul care, ajuns pe culmile recunoasterii publice, mai face un pas în carierã, mai ia un post, adicã îsi satisface un orgoliu. Înseamnã cã la baza fericirii noastre, una dintre cãrãmizi este orgoliul.
Noi, ca si strãmosii nostri Adam si Eva, nu vrem sã gustãm din mãr si sã alegem dintre bine si rãu, pur si simplu dintre bine si rãu. Fericirea noastrã este legatã de necesitatea satisfacerii unui orgoliu.
De plãcerea cã noi, un pic, ne-am schimbat imaginea în ochii celora care ne înconjoarã. Nu importã prin ce. Cã am fãcut o afacere reusitã, cã am lovit un om mai slab ca noi, cã l-am amãgit pe unul mai naiv ca noi. Noi din tot ne clãdim orgoliul, iar din orgoliu clãdim fericirea.
De aici si marea noastrã insatisfactie de existentã.
Noi niciodatã n-am fost fericiti, pentru cã ne-am construit fericirea nu din cãutarea unui ideal, nu din atingerea unor vise, nu din realizarea unor planuri mãrete.
Noi ne-am construit fericirea din satisfactia orgoliului nostru. De aceea am rãmas mãrunti, exact cât orgoliul nostru. Am rãmas niste pigmei care ne foim de colo-colo, ne împiedicãm unul de altul, ne îmbrâncim unul pe altul si avem i tupeul cã iatã iatã, peste o clipã, vom fi fericiti. Niciodatã.
Fericirea noastrã trabuie s-o cãutãm în cu totul altã parte. De fapt, fericirea nici nu coboarã în sufletul pigmeu, ea este o zeitã într-atât de nobilã, încât nici privirea nu si-o pleacã peste oamenii mãrunti. Ceea ce noi numim fericire, este de fapt o materie brutã, o materie primã, asa, un fel de fãinã, din care cineva poate face o pascã pentru sfintele Pasti, un cozonac extraordinar sau o plãcintã pe tigaie.
Mã gândesc la mine. Oare într-adevãr eu caut fericirea acolo unde ea nu se aflã? Poate chiar în momentul acesta, când dictez aceste rânduri, eu sunt fericit, eu trãiesc în armonie sufletului meu, eu dictez ceea ce gândesc, visez nestingherit la ceea ce eu vreau sã visez si aspir spre un ideal.
Bine, dar dincolo de asta nu cumva stã pitit orgoliul meu? Nu cumva el mã îndeamnã? Nu el zice: gândeste-te la fericire. Scrie despre fericire, nu ca sã fii mai fericit, dar poate faci un pas înainte, spre niste scopuri ascunse, pe care nu vrei sã le declari, poate râvnesti niste glorii pe care nu vrei sã le faci publice, dar care mocnesc în tine si te fac nefericit.
Mã gândesc, poate viata asta am trãit-o nu asa cum ar fi trebuit s-o trãiesc. Poate fericirea mea era în altã parte? Poate eram fericit dacã asi fi rãmas un învãtãtor de tarã, cu o gospodãrie pârpãlitã, cu o casã veche, cu prispã latã pe care sã dorm noptile de varã, sã vãd cerul înstelat si sã urmãresc miscarea astrilor în univers. Si sã nu mã intereseze nimic. Nici locul meu în ochii sãtenilor, nici casa mea, nici satul meu. Sã exist eu si universul.
Ce-i asta? Un ideal. De parcã eu, trãind acolo pe prispã, nu tot as fi fostmâncat de orgoliu. De ce curtea mea e micã? De ce casa mea e veche? De ce nu eu sunt directorul scolii? De ce copii mei sunt smoliti si nu bãlai? Si tot asa înainte.
Stiti care este reteta fericirii?
De fiecare datã sã te întorci cu gândul la cei doi strãmosi ai nostri, Adam si Eva. La istoria lor.
Sã ai curajul sã alegi între bine si rãu. Nu în numele satisfacerii orgoliului, care este nesãtios, ci în numele atingerii visului ascuns, realizãrii tale ca personalitate. Sã te întrebi: ce mã încurcã ca mâine sã fiu un pic mai bun decât azi, ce mã încurcã ca mâine sã fac mai mult bine decât azi? Si nu în plan global, nu participând la rãzboaie si la proiecte astrale, ci princontactul direct cu cei din preajmã.
Sã încerc sã-i molipsesc si pe ei de ceva mai multã bunãtate, de ceva mai mult idealism si poate cã într-o zi zeita fericirii se va uita la noi cu alti ochi".
(http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=3670)
">

"Nu cara niciodata mai mult de o singura grija cu tine. Unii oamenii poarta cu ei trei feluri de griji sau de necazuri - toate cele pe care le au avut, toate cele pe care la au acum, si toate pe care le asteapta sa vina peste ei." Edward Everett Hale

"Cand o usa a fericirii se inchide, o alta se deschide; dar deseori ne uitam atat de mult la usa inchisa ca nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi." Helen Keller

Sinceritate

Va zice ceva aceasta imagine?Sincer, care dintre noi nu ne regasim in ea?O sa zicem ca nu ca noi suntem cei mai sinceri, ca ne cunoastem cu adevarat. Eu zic ca ar trebui sa recunoastem insa ca exista momente cand nici nu ne vine sa credem ca noi am fost "aceia", si ca "noi" am fost in stare de acele lucruri....Sa incercam sa ne cunoastem cu adevarat....

Incotro ne indreptam?

Niciun comentariu:

Survival of the featest

De ce nu luptam mai mult pentru ceea ce este al nostru, ceea ce vrem sa fie al nostru. Ne repetam toata ziua ce dorim, ii facem si pe ceilalti sa inteleaga asta. Ok? Am inteles? Dar facem ceva in scopul asta? Nu cred ca pur si simplu niste planuri ne vor ajuta sa atingem ceea ce dorim. Trebuie sa dam dovada de mai mult interes si curaj si sa incercam sa ne depasim limitele, sa actionam. Pentru ca daca ne bazam ca ne vom realiza doar cu incredere si fara nici un efort nu cred ca vom ajunge nicaieri.
Sa nu mai renuntam asa usor.. si mai important sa ne dam seama ce dorim cu adevarat. M-am saturat de indiferenta si delasarea care ne caracterizeaza din ce in ce mai mult. E buna si putina indiferenta la nesimtirea, tupeul unora, nu zice nimeni asta..dar deja cand ajungi sa devii indiferent fata de propria persoana si nu tinzi spre mai mult..(nu cred ca mai au rost cuvintele). Cand zic asta ma refer la faptul ca nu mi se pare normal sa nu te gandesti la tine, ce vrei sa faci in viata, cum faci sa indeplinesti spre ce tinzi. Sa astepti de la altii ceea ce ar trebui sa faci tu.
Ar trebui sa dam dovada de mai multa responsabilitate in ceea ce ne priveste. Sa calculam mai mult si sa nu mai actionam asa pripit. Sa nu mai fim asa impulsivi si sa fim mai atenti la ceea ce facem, zicem..daca tot ne laudam ca suntem asa maturi. Conteaza fiecare clipa cum o alcatuim si fiecare vorba cum o rostim.
Sa indraznim mai mult ceea ce din pacate e inteles gresit de cele mai multe ori.
Sa indrazim sa vrem mai mult si mai ales sa facem sa meritam asta.

Exista asa ceva?

Exista asa ceva? Sau este o exagerare? A fost prima intrebare care mi-a venit in minte cand am citit urmatorul articol(http://www.kudika.ro/) Chiar se poate ajunge in astfel de situatii?Si de ce? Exista sau nu... cred ca nu trebuie sa fim ignoranti si sa fim mai atenti la ce se intampla in jurul nostru. Sa nu mai fim atat de constransi de cerintele societatii in care traim. Sa incercam sa ne iubim asa cum suntem. Sa nu ne mai straduim asa mult sa fim pe placul celorlalti. Sa nu mai urmam ceea ce credem ca ar vrea ceilalti sa fim ci ceea ce ni s-a dat sa fim si ceea ce suntem..si pe deasupra sa fim multumiti de asta.

"Jurnal de anorexie"

25 aprilie

"Mi-a zis ca sunt grasa, de parca ar fi el cine stie ce printisor! Macar daca era sa fim de cateva luni impreuna, atunci mai intelegeam. Dar nici atunci. Sau poate ca aveam nevoie de asta. Da, chiar m-am facut cat o vaca. 56 de kile!!!! Nu stiu cum naiba am putut sa ma suport atat. Gata trebuie! De luni, ba nu, de maine. De azi ma apuc. Vreau sa fiu iar anorexica. Ana, my sweet Ana, I’m back! Nu, nu sunt un wannabe. Am fost, pot sa fiu din nou. Nu sunt o distrusa din aia care vrea, dar nu poate. Eu pot, eu am controlul, eu pot sa fac orice. Iar el, el o sa fie alaturi de mine ca sa vada cat de mult sufar. Si voi suferi. Nu mai mananc si punct. O sa cad pe strada si o sa ma ridic. Am mai trecut prin asta. Il urasc ingrozitor pentru asta. Vai, cat va regreta...

Deja mi-e cam foame si ma cam doare capul dar nici ca imi pasa. Ce o sa fac? O sa mor? Nu cred. Asta e. M-am saturat sa fiu asa hidoasa. Gata fac planul. 25 aprilie – 56 kg - bleah. 1 mai – 53 kg – still bleah. 8 mai – 51. 15 mai – 49. 22 mai – 47. 29 mai – 45 – deja ma simt mai bine. 5 iunie – 43.12 iunie – 41. 20 iunie – 40. Nu stiu daca sa ma apuc de 2,4,6,8, pentru ca mi se pare enorm sa mananc chiar si la 4 zile cate 600 sau 800 de calorii sau de ABC. E geniala ideea... Ana Boot Camp. Acolo macar am voie sa mananc maxim 500 de calorii pe zi. Si o data la 10 zile am voie sa tin post negru. Gata ABC! Sper sa ma pot tine de plan. Pe 1 iulie plecam la mare. In niciun caz mai devreme. Desi la mare slabesc, poate mi-ar fi mai usor.

12 mai

Mi-e rusine de mine, ma simt ca naiba. Am reusit sa stau 3 zile intregi fara sa mananc nimic nimic nimic si azi efectiv nu am mai rezistat. M-am dus la supermarket si am dat un milion pe mancare. Imi venea sa mananc de pe raft efectiv. M-am apucat sa mananc pe strada, desi urasc cand ceilalti se uita la mine. Era un drac mai mic decat mine care se uita aiurea la mine. Avea o privire de genul: Uite-o si pe grasa asta ce infuleca! Ma simt ca naiba. Am mancat pana am simtit ca explodez. Am luat o pauza si am continuat. La naiba si nu am putut sa vomit. Nu stiu ce se intampla cu mine. M-am chinut juma de ora, pana cand mi-am umplut degetele de sange si nu am reusit sa dau afara nici macare un sfert din tot ce am bagat in mine. Ma duc pana la farmacie sa imi iau ceva laxativ. O sa stau toata noaptea pe wc. Merit, merit sa sufar!!!!!

29 mai

Of, mi-am facut azi 3 teste de sarcina. Primul negativ, al doilea la fel, al treilea la fel. Eu nu mai inteleg nimic. Au trecut deja 6 zile de cand trebuia sa imi vina. Fetele de pe House of thin au zis ca e de la anorexie. Dar eu nu sunt subnutrita. Inca imi mai atarna suncile ca naiba. Am 46 de kilograme si sunt obeza!!! Ce patetica sunt! Nici macar anorexica nu pot sa fiu ca lumea. Iau doar partile nasoale.

20 iunie

E un idiot! E un idiot! E un idiot! Cica nu mai poate sa suporte sa ma vada cum imi fac singura rau. E alegerea mea! Vreau sa fiu slaba, vreau sa fiu frumoasa, vreau sa fiu iubita, vreau sa am controlul. Duca-se naibii! Nu am nevoie de el! Sunt o proasta. Cand mi-a zis, vroiam sa il omor. Am dat un pumn in perete. M-a durut, dar mi-a placut la nebunie. Am uitat pentru 5 secunde cat sufar. Simt ca innebunesc. Nu mai suport, dar nu, nu, nu mai vreau sa ma ating de lama. Deja Cristina se uita ciudat la cicatricele mele. Trebuie sa gasesc altceva. Si in plus, mama mi-a ascuns lamele. Banuieste ceva, dar nu a indraznit sa ma intrebe direct. Ce naiba sa fac? Oare cu chibrite merge?

30 iulie

Am iesit in oras la un blind date. M-a obligat Cristina sa ies. Nu am mai iesit de cateva saptamani bune. Nu am chef sa ma vada ceilalti cat sunt de grasa si urata!!! 44.3 kg!!! S-a dus planul meu! Nu am mancat 2 zile ca sa arat bine, dar bineinteles ca azi am cedat iar. Am tot amanat momentul vomarii pana cand deja se dusese mancarea. Mama a tot stat cu ochii pe mine si ma punea sa stau cu usa deshisa la baie ca sa vada ce fac. In final am vomat in camera, in punga. Pute ca naiba si nu pot sa arunc pentru ca ea e tot timpul cu ochii pe mine. Am vomat numai chestie din aia amara. Am luat laxative, macar sa nu se depuna tot. Nici nu am ajuns bine la intalnire, ca a inceput stomacul sa vorbeasca. Am stat 15 minute la baie. Cred ca l-am speriat. Si pe drum spre casa, m-am scapat pe mine! Adio a doua intalnire. Sper sa nu ii spuna Cristinei.

25 septembrie

Ieri am iesit din spital. M-au fortat sa mananc, mi-au pus perfuzii. M-am ingrasat 3 kilograme!!!! Trebuie sa ma duc saptamanal sa ma cantareasca. Mi-au zis ca daca nu ma apuc sa mananc din nou, mai am cateva luni de trait. Sunt sigura ca nu e chiar asa. E drept ca m-a cam speriat doctorul si eu l-am speriat pe el. Se pare ca inima mea e dusa naibii si ma trata de parca as fi fost gata oricand sa am un infarct!!! Cica e totul distrus. E drept ca arat din ce in ce mai naspa. Mi-a cazut jumatate din par, imi miroase gura, pielea mea e lasta si galbena. Nu mai pot sa mai scriu, nu mai vreau. Mi-au taiat si netul ca ei cred ca am invatat totul de acolo. Nu mai am energie. Vreau doar sa se termine totul. Ii urasc pe toti si ma urasc pe mine!!! Poate are dreptate medicul, poate scap de tot in cateva luni."

'>http://

">

Pentru inceput...

Oare chiar e asa?Lumea incepe sa se piarda in rutina zilnica. Sunt putini cei care isi mai pun intrebari despre sine la sfarsitul zilei?Care mediteaza asupra lucrurilor intamplate in ziua tocmai incheiata?

Am inceput sa folosim prea des argumente ca "nu am timp", "nici nu stiu cand a trecut ziua , saptamana, luna asta "..Trebuie sa ne trezim la realitate timpul e acelasi, ora are tot 60 de minute, ziua tot 24 de ore......noi suntem cei care trecem printr-o perioada de schimbare, "o perioada fast-food", cum afirma George Ritzer in celebra sa carte "Mcdonaldizarea societatii". Societatea ne determina sa nu stam locului, sa fim mereu grabiti, dar asta nu scuza faptul ca renuntam si la putinul timp destinat "noua". Renuntam la cele cateva "momente cu noi" pentru inca o ora in fata televizorului(exemplul cel mai des intalnit). In ziua de azi, datorita presiunilor de tot felul, activitatiile si relatiile noastre au o alta viteza, ceea ce duce la un grad de superficialitate din partea noastra din ce in ce mai ridicat. Avem din ce in ce mai putine momente cand suntem numai "noi" si "sinele nostru".

Da, e adevarat o sa ziceti toti, dar...lumea pragmatica, unde "Totul trebuie facut azi" si nu e loc de esec..ne determina sa facem asa.

Consider ca ar trebui sa incepem sa incercam sa invatam sa ne autocunoastem. Poate nu ar mai exista atatea discrepante intre ceea ce facem si ceea ce gandim, intre ceea ce ne-am dori sa realizam in viata si ceea ce realizam de fapt... pentru ca nu incercam sa invatam sa ne cunoastem pe noi si s-a acceptam ceea ce suntem ..sa realizam cu adevarat ceea ce vrem.

De cele mai multe ori ne definim prin familia noastra, prin grupul de apartenenta. Dar sa incercam sa ramanem singuri cu noi, sa incercam sa dam totul la o parte sa fim cat mai sinceri cu noi, cu ce mai ramanem? Ce ne mai defineste? Suntem ceea ce credem ca suntem?

Totul este sa ne facem curaj, nu ne ia mult timp si nici nu ne rapeste de la emisiunea preferata. Tot ceea ce trebuie sa facem e sa fim sinceri cu noi......Si sa incepem sa ne punem intrebari..Cum suntem noi cu adevarat? Ce dorinte avem?Sa ne gandim la realizarile noastre si de ce nu la esecuri....Am invatat ceva de pe urma lor? De ce am reactionat asa? De ce nu..